SCURTĂ PREZENTARE

Botoșani, oraş în Moldova de nord, reşedinţa judeţului cu acelaşi nume, unul din cele mai vechi târguri domneşti, încă din sec.al XV-lea, axat pe un drum comercial foarte umblat, cunoscut sub numele de şleaul Botoşanilor. Ştefan cel Mare a zidit curte domnească la Popăuți, iar Petru Rareş a dăruit veniturile Târgului soției sale, devenind Târgul Doamnei. Ca în toate târgurile, la Botoşani trebuie să fi fost negustori şi meseriaşi catolici, dar nu avem cunoştinţă de vreo organizare a lor în comunitate catolică. În matricolele vechi ale parohiei Horleşti – Cotnari, la 8 decembrie1781, se consemnează un botez de la Botuszan şi apoi în 14 noiembrie 1784 se mai înregistrează încă unul. Ulterior ambele sunt anulate prin haşurare, menționându-se că s-au trecut la parohia Botoşani. În fel şi cum s-a făcut această parohie la Botoşani? Nu ştim. Nu ştim nici cât timp a funcționat, dar pe vremea episcopului Ioan-Filip Paroni (1811- 1825) rezultă, din corespondența lui, că la Botoşani ar fi existat un teren al comunității catolice şi că acest teren s-a pierdut din neglijența credincioşilor. Ca să nu se piardă tradiția existenței unei comunități catolice la Botoşani, acelaşi episcop trimitea de câteva ori pe an pe un preot de la Iaşi ca să facă slujbă celor 15 familii catolice care erau atunci la Botoşani. Deschidea exploatărilor forestiere din Moldova de Nord a atras mulți ruteni şi armeni catolici, precum și mulți polonezi. După unele documente existente în arhiva Episcopiei Catolice Iaşi, rezultă că la Botoşani erau mulți armeni catolici şi că ei ar fi avut şi un preot al lor special, pe nume Pr. Ambrosius Wolski, franciscan, care pe la începutul anului 1791, a ajuns la conflict cu superiorul misiunii, pentru că nu voia să se supună conducerii acestuia care coordona toată activitatea spirituală a preoților din Moldova. La fel, din aceleaşi documente, înțelegem că un alt preot polonez, chemat cu numele simplu de Cajetanus, ar fi voit să facă biserică la Botoşani, dar nu l-ar fi ajutat Prefectul Misiunii. Tradiția locală spune că în această vreme era la Botoşani o Capelă în cimitirul vechi catolic şi aici se făceau slujbele când venea preotul la Botoşani. Superiorul Misiunii, pr. Carol Magni a reuşit să construiasca Capelă la Botoşani, în anul 1836. În arhiva Episcopiei Iaşi se mai păstrează o recomandaţie, în limba română, dată de domnitorul Alexandru Calimaki – în anul 1817 către vornicii din Botoşani pentru episcopul catolicesc Bonaventura Berardi care merge acolo să-şi viziteze credincioşii. Centrul parohiei Botoşani a fost deschis în anul 1843 de episcopul Paul Sardi. Dintr-o scrisoare a episcopului Paul Sardi din 7 februarie1846  reiese că la Botoşani se construia biserică catolică şi răuvoitorii voiau să împiedice construcția. Episcopul a plecat la Botoşani şi cu această ocazie a făcut liturghie arhierească şi procesiune, la care au luat parte şi trei preoți armeni neuniți. Probabil că au avut loc între ei și episcop discuții dogmatice, pentru că la urmă ei au consimţit şi au făgăduit că-şi vor trimite copiii la Roma pentru studii. Construcţia bisericii din Botoşani, pe amplasamentul actual, a început în anul 1846, sub grija parohului pr. Ioan Botezătorul Dornseiffer. Pentru construcție s-au făcut colecte în multe localități, chiar şi peste hotare. Împăratul Austriei Francisc I a dăruit 500 florini din fondul de redempțiune. Lucrările de construcție s-au încheiat în anul 1847, în ziua de 3 noiembrie, când a fost sfințită şi dată în folosința cultului. Hramul comunităţii este la 24 iunie, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. După deschiderea căii ferate Vereşti-Botoşani, în anul 1872, catolicii s-au înmulțit cu personalul tehnico-administrativ de la staţiunile de cale ferată şi cu această ocazie, biserica a devenit neîncăpătoare, a fost amplificată și transformată în stil gotic, aşa cum se vede azi. Repatrierea etnicilor germani din anul perturbare 1940 în a sânul produs mare comunității catolice din Botoşani prin scăderea numărului, dar mai târziu numărul credincioşilor a sporit iarăşi cu aşezarea aici a muncitorilor catolici de la întreprinderile industriale comerciale din localitate. La 31 deembrie 2020 erau la Botoşani 181 familii catolice cu 390 credincioși. Text prelucrat din Dicționarul comunităților catolice din Moldova, Pr. Iosif Gabor, Editura Conexiuni, Bacău – 1995

Iubiţi fraţi şi surori, Paşte fericit! Paşte fericit, sfânt şi senin!

Astăzi răsună în orice parte a lumii vestea Bisericii: “Isus, cel răstignit, a înviat, aşa cum a spus. Aleluia”.

Vestea de Paşte nu arată un miraj, nu revelează o formulă magică, nu indică o cale de fugă în faţa situaţiei dificile prin care trecem. Pandemia este încă în plină desfăşurare; criza socială şi economică este foarte grea, în special pentru cei mai săraci; cu toate acestea – şi este scandalos – nu încetează conflictele armate şi se întăresc arsenalurile militare. Şi acesta este scandalul de astăzi.

În faţa, sau mai bine zis, în mijlocul acestei realităţi complexe, vestea de Paşte cuprinde în puţine cuvinte un eveniment care dăruieşte speranţa care nu dezamăgeşte: “Isus, cel răstignit, a înviat”. Nu ne vorbeşte despre îngeri sau despre fantome, ci despre un om, un om în carne şi oase, cu o faţă şi un nume: Isus. Evanghelia atestă că acest Isus, răstignit sub Ponţiu Pilat pentru că a spus că este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a treia zi a înviat, după Scripturi şi aşa cum el însuşi prezisese discipolilor săi.

Răstignitul, nu altul, a înviat. Dumnezeu Tatăl l-a înviat pe Fiul său Isus pentru că a împlinit până la capăt voinţa sa de mântuire: a luat asupra sa slăbiciunea noastră, infirmităţile noastre, însăşi moartea noastră; a pătimit durerile noastre, a purtat povara fărădelegilor noastre. Pentru aceasta Dumnezeu Tatăl l-a înălţat şi acum Isus Cristos trăieşte pentru totdeauna şi el este Domnul.

Martorii prezintă un amănunt important: Isus înviat poartă imprimate rănile mâinilor, picioarelor şi coastei. Aceste răni sunt sigiliul peren al iubirii sale faţă de noi. Oricine suferă o încercare dură, în trup şi în spirit, poate găsi refugiu în aceste răni, poate primi prin intermediul lor harul speranţei care nu dezamăgeşte.

Cristos înviat este speranţă pentru cei care încă suferă din cauza pandemiei, pentru bolnavi şi pentru cei care au pierdut o persoană dragă. Domnul să le dea întărire şi să susţină trudele medicilor şi asistenţilor medicali. Toţi, mai ales persoanele mai fragile, au nevoie de asistenţă şi au dreptul de a avea acces la îngrijirile necesare. Acest lucru este şi mai evident în acest timp în care toţi suntem chemaţi să luptăm împotriva pandemiei şi vaccinurile constituie un instrument esenţial pentru această luptă. De aceea, în spiritul unui “internaţionalism al vaccinurilor”, îndemn întreaga comunitate internaţională la o angajare împărtăşită pentru a depăşi întârzierile în distribuirea lor şi a favoriza împărtăşirea lor, în special cu ţările mai sărace.

Răstignitul Înviat este întărire pentru cei care au pierdut locul de muncă sau trec prin dificultăţi economice grave şi sunt lipsiţi de ocrotiri sociale adecvate. Domnul să inspire acţiunea autorităţilor publice pentru ca tuturor, în special familiilor mai nevoiaşe, să le fie oferite ajutoarele necesare pentru o întreţinere adecvată. Din păcate pandemia a mărit dramatic numărul săracilor şi disperarea a mii de persoane.

“Este nevoie ca săracii de toate tipurile să spere din nou”, spunea Sfântul Ioan Paul al II-lea în călătoria sa în Haiti. Şi tocmai spre iubitul popor haitian se îndreaptă în această zi gândul meu şi încurajarea mea, pentru ca să nu fie doborât de dificultăţi, ci să privească la viitor cu încredere şi speranţă. Şi eu aş spune că se îndreaptă în mod special gândul meu spre voi, preaiubiţi surori şi fraţi haitieni: sunt aproape de voi, sunt aproape de voi şi aş vrea ca problemele să se rezolve definitiv pentru voi. Mă rog pentru asta, iubiţi fraţi şi surori haitieni.

Isus înviat este speranţă şi pentru atâţia tineri care au fost constrânşi să petreacă perioade lungi fără a frecventa şcoala sau universitatea şi să împărtăşească timpul cu prietenii. Cu toţii avem nevoie să trăim relaţii umane reale şi nu numai virtuale, în special la vârsta în care se formează caracterul şi personalitatea. Am auzit asta vinerea trecută la Via crucis a copiilor. Sunt aproape de tinerii din toată lumea şi, la această oră, în special de cei din Myanmar, care se angajează pentru democraţie, făcând să se audă paşnic glasul lor, conştienţi că ura poate să fie risipită numai de iubire.

Lumina Celui Înviat să fie izvor de renaştere pentru migranţi, care fug de război şi mizerie. Pe feţele lor recunoaştem faţa desfigurată şi suferindă a Domnului care urcă pe Calvar. Să nu le lipsească semne concrete de solidaritate şi de fraternitate umană, garanţie a victoriei vieţii asupra morţii pe care o celebrăm în această zi. Mulţumesc ţărilor care îi primesc cu generozitate pe cei suferinzi care caută refugiu, în special Libanului şi Iordaniei, care găzduiesc foarte mulţi refugiaţi fugiţi din conflictul sirian.

Poporul libanez, care trece printr-o perioadă de dificultăţi şi incertitudini, să experimenteze mângâierea Domnului înviat şi să fie susţinut de comunitatea internaţională în propria vocaţie de a fi o ţară de întâlnire, convieţuire şi pluralism.

Cristos pacea noastră să facă să înceteze în sfârşit zgomotul armelor în iubita şi martirizata Sirie, unde milioane de persoane trăiesc de acum în condiţii inumane, precum şi în Yemen, ale cărui evenimente sunt înconjurate de o tăcere asurzitoare şi scandaloasă, şi în Libia, unde se întrevede în sfârşit calea de ieşire dintr-un deceniu de dispute şi ciocniri sângeroase. Toate părţile implicate să se angajeze efectiv pentru a face să înceteze conflictele şi a permite popoarelor epuizate de război să trăiască în pace şi să demareze reconstrucţia respectivelor ţări.

Învierea ne duce, desigur, la Ierusalim. Pentru el implorăm de la Domnul pace şi siguranţă (cf. Ps 122), pentru ca să răspundă la chemarea de a fi loc de întâlnire unde toţi să se poată simţi fraţi şi unde israelieni şi palestinieni să regăsească forţa dialogului pentru a ajunge la o soluţie stabilă, care să vadă două state trăind umăr la umăr în pace şi prosperitate.

În această zi de sărbătoare, gândul meu se întoarce şi la Irak, pe care am avut bucuria de a-l vizita luna trecută, şi care mă rog să poată continua drumul de pacificare întreprins, pentru ca să se realizeze visul lui Dumnezeu al unei familii umane ospitaliere şi primitoare faţă de toţi fiii săi.

Forţa Celui Înviat să susţină populaţiile africane care văd propriul viitor compromis de violenţe interne şi de terorismul internaţional, în special în Sahel şi în Nigeria, precum şi în regiunea Tigray şi Cabo Delgado. Să continue eforturile pentru a găsi soluţii paşnice la conflicte, respectând drepturile umane şi sacralitatea vieţii, cu un dialog fratern şi constructiv în spirit de reconciliere şi de solidaritate eficientă.

Prea multe războaie şi prea multe violenţe există încă în lume! Domnul, care este pacea noastră, să ne ajute să învingem mentalitatea războiului. Să dăruiască acelora care sunt prizonieri în conflicte, în special în estul Ucrainei şi în Nagorno-Karabakh, să se întoarcă sănătoşi şi teferi la propriile familii şi să inspire pe guvernanţii din toată lumea să frâneze cursa la noi înarmări. Astăzi, 4 aprilie, este Ziua mondială împotriva minelor antipersonal, bombe ascunse şi oribile care ucid sau mutilează în fiecare an multe persoane nevinovate şi împiedică omenirea “să meargă împreună pe cărările vieţii, fără a se teme de cursele distrugerii şi morţii”2. Cum ar fi mai bună o lume fără aceste instrumente de moarte!

Iubiţi fraţi şi surori, şi anul acesta, în diferite locuri, mulţi creştini au celebrat Paştele cu puternice limitări şi, uneori, chiar fără a putea avea acces la celebrările liturgice. Să ne rugăm ca aceste limitări, ca şi orice limitare a libertăţii de cult şi de religie în lume, să poată fi înlăturate şi fiecăruia să-i fie permis să se roage şi să-l laude pe Dumnezeu în mod liber.

Printre multiplele dificultăţi prin care trecem să nu uităm niciodată că noi am fost vindecaţi de rănile lui Cristos (cf. 1Pt 2,24). În lumina Celui Înviat suferinţele sunt transfigurate. Unde era moarte acum este viaţă, unde era plâns, acum este mângâiere. Îmbrăţişând crucea, Isus a dat sens suferinţelor noastre şi acum ne rugăm ca efectele benefice ale acestei vindecări să se extindă în toată lumea. Paşte fericit, sfânt şi senin!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

1 Cf. Întâlnire interreligioasă la Ur, 6 martie 2021.

2 Sfântul Ioan Paul al II-lea, Angelus, 28 februarie 1999.

Femeile credeau că găsesc trupul mort ca să-l ungă, în schimb au găsit un mormânt gol. Au mers să plângă un mort, în schimb au ascultat o veste de viaţă. Pentru aceasta, spune Evanghelia, acele femei “tremurau de spaimă şi de uimire” (Mc 16,8), pline de spaimă, temătoare şi pline de uimire. Uimire: în acest caz este o teamă amestecată cu bucurie, care surprinde inima lor văzând marea piatră de la mormânt dată la o parte şi înăuntru un tânăr cu o haină albă. Este uimirea de a asculta acele cuvinte: “Nu vă înspăimântaţi! Îl căutaţi pe Isus Nazarineanul, cel răstignit. A înviat” (v. 6). Şi apoi acea invitaţie: “El merge înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veţi vedea” (v. 7). Să primim şi noi această invitaţie, invitaţia de Paşte: să mergem în Galileea unde Domnul Înviat merge înaintea noastră. Dar ce înseamnă “a merge în Galileea”?

A merge în Galileea înseamnă, înainte de toate, a reîncepe. Pentru discipoli înseamnă a se întoarce în locul unde pentru prima dată Domnul i-a căutat şi i-a chemat să-l urmeze. Este locul primei întâlniri şi locul primei iubiri. Din acel moment, părăsind năvoadele, ei l-au urmat pe Isus, ascultând predica sa şi asistând la minunile pe care le făcea. Şi totuşi, deşi stând mereu cu El, nu l-au înţeles până la capăt, adesea au răstălmăcit cuvintele sale şi în faţa crucii au fugit, lăsându-l singur. În pofida acestui eşec, Domnul Înviat se prezintă ca Acela care, încă o dată, merge înaintea lor în Galileea; merge înaintea lor, adică stă în faţa lor. Îi cheamă şi îi recheamă să-l urmeze, fără a înceta vreodată. Cel Înviat le spune: “Să repornim de unde am început. Să reîncepem. Vă vreau din nou cu mine, în pofida şi dincolo de toate eşecurile”. În această Galilee învăţăm uimirea iubirii infinite a Domnului, care trasează cărări noi în cadrul drumurilor înfrângerilor noastre. Aşa este Domnul: trasează cărări noi în cadrul drumurilor înfrângerilor noastre. El este aşa şi ne invită în Galileea pentru a face asta.

Iată prima veste de Paşte pe care aş vrea să v-o încredinţez: este posibil de a reîncepe mereu, pentru că există mereu o viaţă nouă pe care Dumnezeu este capabil s-o repornească în noi dincolo de toate eşecurile noastre. Chiar şi din dărâmăturile inimii noastre – fiecare dintre noi ştie dărâmăturile din propria inimă – chiar şi din dărâmăturile inimii noastre Dumnezeu poate construi o operă de artă, chiar şi din fragmentele ruinate ale umanităţii noastre Dumnezeu pregăteşte o istorie nouă. El merge înaintea noastră mereu: în crucea suferinţei, dezolării şi morţii, precum şi în gloria unei vieţi care învie, a unei istorii care se schimbă, a unei speranţe care renaşte. Şi în aceste luni întunecate de pandemie îl auzim pe Domnul înviat care ne invită să reîncepem, să nu pierdem niciodată speranţa.

În al doilea rând, a merge în Galileea înseamnă a parcurge căi noi. Înseamnă a merge în direcţia contrară mormântului. Femeile îl caută pe Isus la mormânt, adică merg să comemoreze ceea ce au trăit cu El şi ceea ce acum este pierdut pentru totdeauna. Merg să reexamineze tristeţea lor. Este imaginea unei credinţe care a devenit comemorare a unui fapt frumos dar terminat, numai de amintit. Atâţia – şi noi – trăiesc “credinţa amintirilor”, ca şi cum Isus ar fi un personaj din trecut, un prieten din tinereţe de acum îndepărtat, un fapt petrecut cu mult timp în urmă, când copil fiind frecventam catehismul. O credinţă formată din obişnuinţe, din lucruri din trecut, din amintiri frumoase din copilărie, care nu mă mai atinge, nu mă mai interpelează. În schimb, a merge în Galileea înseamnă a învăţa că, pentru a fi vie, credinţa trebuie să pornească din nou la drum. Trebuie să reînsufleţească în fiecare zi începutul drumului, uimirea primei întâlniri. Şi apoi să ne încredinţăm, fără prezumţia că ştim deja totul, ci cu umilinţa celui care se lasă surprins de căile lui Dumnezeu. Nouă ne este frică de surprizele lui Dumnezeu; de obicei suntem fricoşi că Dumnezeu ne surprinde. Şi astăzi Domnul ne invită să ne lăsăm surprinşi. Să mergem în Galileea ca să descoperim că Dumnezeu nu poate fi aranjat printre amintirile din copilărie ci este viu, surprinde mereu. Înviat, nu încetează niciodată să ne uimească.

Iată a doua veste de Paşte: credinţa nu este un repertoriu din trecut, Isus nu este un personaj depăşit. El este viu, aici şi acum. Merge cu tine în fiecare zi, în situaţia pe care o trăieşti, în încercarea prin care treci, în visele pe care le porţi înăuntrul tău. Deschide căi noi unde ţi se pare că nu există, te stimulează să mergi împotriva curentului faţă de regret şi faţă de acel “deja văzut”. Deşi totul ţi se pare pierdut, te rog deschide-te cu uimire la noutatea sa: te va surprinde.

În afară de asta, a merge în Galileea înseamnă a merge la margini. Pentru că Galileea este locul mai distant: în acea regiune eterogenă şi variată locuiesc cei care sunt mai departe de puritatea rituală din Ierusalim. Şi totuşi Isus a început de acolo misiunea sa, adresând vestea celui care duce înainte cu trudă viaţa zilnică, celor excluşi, celor fragili, celor săraci, pentru a fi chip şi prezenţă a lui Dumnezeu, care merge să caute fără a înceta pe cel care este descurajat sau pierdut, care merge până la marginile existenţei pentru că în ochii săi nimeni nu este ultimul, nimeni nu este exclus. Acolo Cel Înviat le cere discipolilor săi să meargă, şi astăzi, ne cere să mergem în Galileea, în această “Galilee” reală. Este locul vieţii zilnice, sunt străzile pe care le parcurgem în fiecare zi, sunt colţurile oraşelor noastre în care Domnul ne precede şi se face prezent, chiar în viaţa celui care trece pe lângă noi şi împărtăşeşte cu noi timpul, casa, munca, trudele şi speranţele. În Galileea învăţăm că putem să-l găsim pe Cel Înviat pe chipul fraţilor, în entuziasmul celui care visează şi în resemnarea celui care este descurajat, în zâmbetele celui care se bucură şi în lacrimile celui care suferă, mai ales în cei săraci şi în cel care este pus la margini. Ne vom uimi cum măreţia lui Dumnezeu se dezvăluie în micime, cum frumuseţea sa străluceşte în cei simpli şi în cei săraci.

Iată, aşadar, a treia veste de Paşte: Isus, Cel Înviat, ne iubeşte fără margini şi vizitează fiecare situaţie a noastră de viaţă. El a plantat prezenţa sa în inima lumii şi ne invită şi pe noi să depăşim barierele, să învingem prejudecăţile, să ne apropiem de cel care este lângă noi în fiecare zi, pentru a redescoperi harul cotidianităţii. Să-l recunoaştem prezent în Galileele noastre, în viaţa de toate zilele. Cu El, viaţa se va schimba. Pentru că dincolo de toate înfrângerile, de rău şi de violenţă, dincolo de orice suferinţă şi dincolo de moarte, Cel Înviat trăieşte şi conduce istoria.

Soră, frate, dacă în această noapte porţi în inimă o oră întunecată, o zi care încă n-a răsărit, o lumină îngropată, un vis spulberat, deschide inima cu uimire la vestea Paştelui: “Nu-ţi fie frică, a înviat! Te aşteaptă în Galileea”. Aşteptările tale nu vor rămâne neîmplinite, lacrimile tale vor fi şterse, fricile tale vor fi învinse de speranţă. Pentru că Domnul merge înaintea ta mereu, merge în faţa ta. Şi, cu El, viaţa reîncepe mereu.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Cristos a înviat!

O spune firul de iarbă, ce vede pentru prima dată albastrul cerului.

O spune copacul, ce-şi trezeşte mugurii, rând pe rând şi toţi deodată, pentru a îmbrăţişa raza de soare coborâtă pe ramuri.

O spune buburuza, trezită din somnul lung de-o picătură de rouă ce-a reuşit să-i atingă haina cu picăţele.

O spune cărarea, ce se-aşterne paşilor grăbiţi să descopere o piatră uriaşă de mormânt dată-ntr-o parte.

O spune lacrima, zvântată de flacăra unei lumânări în miez de noapte pământeană.

O spune privirea, curăţată de ştergarul păturit cu grijă şi delicateţe, pe piatra mormântului, de mâini ce-au dăruit Bucurie, Iubire, Viaţă.

O spune credinţa, schingiuită şi răstignită pe crucile veacurilor scurse în memoria neuitată a istoriei.

O spune speranţa, nestinsă vreodată de cineva, oricât s-ar strădui. Crucile înfipte pe morminte vor striga, dacă va fi nevoie, acest adevăr.

O spune iubirea, ce mută centrul de greutate al pământului într-o inimă străpunsă de-o suliţă în zi de vineri după amiază.

O spune gândul, frământat de întrebări şi angoase, de frustrări şi neîmpliniri, care-şi întâlneşte la ceas de înserare răspunsul ce-i întinde senin candelă aprinsă.

O spune visul, colindător peste cimitirele golite de cei ce s-au odihnit destul şi se grăbesc la întâlnire.

O spune pasul, ce tresaltă spre clipa plină, burduşită de lumină ne-nserată.

O spune viaţa, înflorită, scuturată şi ofilită, dar niciodată stinsă.

O spune vântul, ce plimbă vestea în caleaşcă de aur printre ramuri de măslini în floare.

O spune zâmbetul, înflorit pe-obraz bucălat de copil, ce strânge colţ de năframă, îmbrobodită de mâini cunoscute, prea cunoscute.

O spune mama, neoprită vreodată din rugăciune, din dăruire, din încredere, abandonare şi mistuire.

O spun şi eu, după ce-am alergat pe cărări paralele, după căderi ce nu le-a contabilizat nimeni, după lacrimi ce mi-au înflorit, în sfârşit, grădina, după zilele toride, mult prea toride, ce mi-a pârjolit alee după alee, după tot şi toate scurse în clepsidra iertării.

S-o spuneţi şi voi!

Neîncetat!

Neapărat!

Căci este-atât de-adevărat:

Cristos din morţi a înviat!

Emil Bejan

Nici nu ştiu, Doamne, să-ţi spun c-am aşteptat să vii
Că m-am şi spovedit chiar de Florii,
Că pace am făcut cu mine şi cu cei din jur
Ar fi aşa… o formă de sperjur…
 
În felul meu te-am aşteptat şi te-am primit,
Am spălat geamul şi mielu-i pregătit
Pasca e gata, pe masă ouă înroşite
Şi-o lumânare-aprinsă şi ramuri înflorite.
 
Iertare, să ştii, mi-am cerut
De la mama, de la cine-am ştiut
Că mi-o dă şi nu râde de mine
Şi-nţelege c-aşa mi-e mai bine.
 
Haină nouă mi-am luat şi mie şi celor ce n-au
Vorbă caldă am dat şi mai dau
Şi un zâmbet şi tot ce-am putut
Să fim cu toţii în pace, să fie plăcut.
 
Dar, Doamne, e multă suferinţă
Şi o ascund că nu e cu putinţă
S-o trâmbiţez… cum vinzi pătrunjelul la piaţă
Să strig că aşa e în viaţă.
 
Tu mă-nţelegi, dar eu… încă nu
Vin către tine, te rog să vezi şi tu…
Uneori… mă opresc, plâng pe-ascuns şi suspin
Viaţa are încercări şi căderi şi mult chin.
 
Şi cred că şi vecina suferă, dar nu mai spune,
Ştiu că uneori şi el plânge departe de lume
Şi colega azi tristă era
Şi bunica ofta, suspina….
 
Şi vecinul ce salută frumos şi zâmbeşte
L-am văzut cum singur vorbeşte
Întrebând… de ce el, de ce lui…
Şi copilul cel trist a luat-o hai-hui.
 
Şi doamna elegantă ce arogantă pare
Plânge de dor, singurătate şi trădare,
Iar domnul cu şarm şi mereu în bon ton
I-a tremurat obrazul de teamă de-abandon.
 
Mai fă, Doamne, un pic de inspecţie-n noi
Tu ştii cât de tare suntem în nevoi
Nevoie de tine, de oameni deschişi şi atenţi
Căci de mult… la iubire-am rămas repetenţi.
 
Clopote bat, lumini se aprind, e sărbătoare,
Se pregătesc bucate pentru binecuvântare
Slujba e de acum pe sfârşite
Sufletele… uşor liniştite..
 
Rămâi cu noi, învaţă-ne tihna
Ajută-ne să ne găsim odihna,
Învaţă-ne răbdare să avem
Învaţă-ne că viaţa nu-i blestem.
 
Rămâi cu noi şi-nvie-ne pe toţi,
Adu iubire şi toleranţă între soţi
Usucă lacrimi de părinţi
Copiii să le fie împăcaţi, cuminţi…
 
Învaţă-ne cu tine să vorbim,
Învaţă-ne din deznădejde să-ne-oprim,
Învaţă-ne s-avem credinţă
Profundă, vie… ştiu că-i cu putinţă.
 
Şi dacă tot e Sfântă Înviere
Lumină dă-ne, Doamne… şi putere
Să facem din tristeţe bucurie, nu frustrări
Să fim din nou lumină-n patru zări.

Ecaterina Croitor

Învierea Domnului nostru Isus Cristos este minunea înscrisă în istoria umanităţii, prin care Dumnezeu învinge păcatul, moartea şi întunericul, manifestându-şi în lume şi în întreaga creaţie puterea, măreţia şi gloria. Cu acest act de iubire al Mântuitorului, moartea noastră este intrarea în starea de aşteptare a învierii celei de apoi pentru viaţa veşnic fericită.

Sărbătoarea Paştelui este forţa spirituală pe care o purtăm cu noi zi de zi, mai ales în acest timp de încercare şi suferinţă, în speranţa neţărmurită că răul va fi nimicit, iar întunericul va fi înlocuit de lumina Celui înviat. Dumnezeu este aproape de noi, ne însoţeşte pe drumurile existenţei noastre şi ne oferă salvarea şi iubirea sa.

Vă dorim o sărbătoarea a Paştelui în comuniune cu cei dragi, în caritate fraternă, simţind solidaritate cu cei suferinzi şi singuri, împărtăşind bucuria sfântă a Învierii!

Lumina lui Isus Cristos, mort şi înviat, să străpungă orice întuneric din sufletele voastre şi să le îmbrace în pace cerească!

Pacea lui Cristos cel Înviat să vă însoţească mereu în trăirea şi în mărturia pentru Cristos, cu dăruirea şi curajul primilor apostoli, având certitudinea că Învierea este mereu ultimul cuvânt pe drumul crucii noastre şi al slujirii fraţilor noştri.

Cristos a înviat! Aleluia!

Pr. Adrian Blăjuţă

CONTACTAȚI-NE PRIN EMAIL

    By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

    Flag Counter