SCURTĂ PREZENTARE

Botoșani, oraş în Moldova de nord, reşedinţa judeţului cu acelaşi nume, unul din cele mai vechi târguri domneşti, încă din sec.al XV-lea, axat pe un drum comercial foarte umblat, cunoscut sub numele de şleaul Botoşanilor. Ştefan cel Mare a zidit curte domnească la Popăuți, iar Petru Rareş a dăruit veniturile Târgului soției sale, devenind Târgul Doamnei. Ca în toate târgurile, la Botoşani trebuie să fi fost negustori şi meseriaşi catolici, dar nu avem cunoştinţă de vreo organizare a lor în comunitate catolică. În matricolele vechi ale parohiei Horleşti – Cotnari, la 8 decembrie1781, se consemnează un botez de la Botuszan şi apoi în 14 noiembrie 1784 se mai înregistrează încă unul. Ulterior ambele sunt anulate prin haşurare, menționându-se că s-au trecut la parohia Botoşani. În fel şi cum s-a făcut această parohie la Botoşani? Nu ştim. Nu ştim nici cât timp a funcționat, dar pe vremea episcopului Ioan-Filip Paroni (1811- 1825) rezultă, din corespondența lui, că la Botoşani ar fi existat un teren al comunității catolice şi că acest teren s-a pierdut din neglijența credincioşilor. Ca să nu se piardă tradiția existenței unei comunități catolice la Botoşani, acelaşi episcop trimitea de câteva ori pe an pe un preot de la Iaşi ca să facă slujbă celor 15 familii catolice care erau atunci la Botoşani. Deschidea exploatărilor forestiere din Moldova de Nord a atras mulți ruteni şi armeni catolici, precum și mulți polonezi. După unele documente existente în arhiva Episcopiei Catolice Iaşi, rezultă că la Botoşani erau mulți armeni catolici şi că ei ar fi avut şi un preot al lor special, pe nume Pr. Ambrosius Wolski, franciscan, care pe la începutul anului 1791, a ajuns la conflict cu superiorul misiunii, pentru că nu voia să se supună conducerii acestuia care coordona toată activitatea spirituală a preoților din Moldova. La fel, din aceleaşi documente, înțelegem că un alt preot polonez, chemat cu numele simplu de Cajetanus, ar fi voit să facă biserică la Botoşani, dar nu l-ar fi ajutat Prefectul Misiunii. Tradiția locală spune că în această vreme era la Botoşani o Capelă în cimitirul vechi catolic şi aici se făceau slujbele când venea preotul la Botoşani. Superiorul Misiunii, pr. Carol Magni a reuşit să construiasca Capelă la Botoşani, în anul 1836. În arhiva Episcopiei Iaşi se mai păstrează o recomandaţie, în limba română, dată de domnitorul Alexandru Calimaki – în anul 1817 către vornicii din Botoşani pentru episcopul catolicesc Bonaventura Berardi care merge acolo să-şi viziteze credincioşii. Centrul parohiei Botoşani a fost deschis în anul 1843 de episcopul Paul Sardi. Dintr-o scrisoare a episcopului Paul Sardi din 7 februarie1846  reiese că la Botoşani se construia biserică catolică şi răuvoitorii voiau să împiedice construcția. Episcopul a plecat la Botoşani şi cu această ocazie a făcut liturghie arhierească şi procesiune, la care au luat parte şi trei preoți armeni neuniți. Probabil că au avut loc între ei și episcop discuții dogmatice, pentru că la urmă ei au consimţit şi au făgăduit că-şi vor trimite copiii la Roma pentru studii. Construcţia bisericii din Botoşani, pe amplasamentul actual, a început în anul 1846, sub grija parohului pr. Ioan Botezătorul Dornseiffer. Pentru construcție s-au făcut colecte în multe localități, chiar şi peste hotare. Împăratul Austriei Francisc I a dăruit 500 florini din fondul de redempțiune. Lucrările de construcție s-au încheiat în anul 1847, în ziua de 3 noiembrie, când a fost sfințită şi dată în folosința cultului. Hramul comunităţii este la 24 iunie, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. După deschiderea căii ferate Vereşti-Botoşani, în anul 1872, catolicii s-au înmulțit cu personalul tehnico-administrativ de la staţiunile de cale ferată şi cu această ocazie, biserica a devenit neîncăpătoare, a fost amplificată și transformată în stil gotic, aşa cum se vede azi. Repatrierea etnicilor germani din anul perturbare 1940 în a sânul produs mare comunității catolice din Botoşani prin scăderea numărului, dar mai târziu numărul credincioşilor a sporit iarăşi cu aşezarea aici a muncitorilor catolici de la întreprinderile industriale comerciale din localitate. La 31 deembrie 2020 erau la Botoşani 181 familii catolice cu 390 credincioși. Text prelucrat din Dicționarul comunităților catolice din Moldova, Pr. Iosif Gabor, Editura Conexiuni, Bacău – 1995

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În liturgia de astăzi se relatează episodul furtunii potolite de Isus (Mc 4,35-41). Barca în care discipolii traversau lacul este asaltată de vânt şi de valuri şi ei se tem că se scufundă. Isus este cu ei în barcă şi totuşi stă în spate pe un căpătâi şi doarme. Discipolii, plini de frică, îi urlă: “Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?” (v. 38).

Şi noi de atâtea ori, asaltaţi de încercările vieţii, am strigat Domnului: “De ce rămâi în tăcere şi nu faci nimic pentru mine?”. Mai ales atunci când ni se pare că ne scufundăm, pentru că iubirea sau proiectul în care ne-am pus mari speranţe dispar; sau atunci când suntem în voia valurilor insistente ale neliniştii; sau atunci când ne simţim scufundaţi de probleme sau pierduţi în mijlocul mării vieţii, fără direcţie şi fără port. Sau, în momentele în care dispare forţa de a merge înainte, pentru că lipseşte locul de muncă sau un diagnostic neaşteptat ne face să ne temem pentru sănătatea noastră sau a unei persoane dragi. Sunt multe momentele în care ne simţim într-o furtună, ne simţim aproape terminaţi.

În aceste situaţii şi în multe altele, şi noi ne simţim sufocaţi de frică şi, asemenea discipolilor, riscăm să pierdem din vedere cel mai important lucru. De fapt, în barcă, deşi doarme, este Isus, şi împărtăşeşte cu ai săi tot ceea ce se întâmplă. Somnul său, dacă pe de o parte ne uimeşte, pe de altă parte ne pune la încercare. Domnul este acolo, prezent; de fapt, aşteaptă – ca să spunem aşa – ca noi să-l implicăm, să-l invocăm, să-l punem în centrul a ceea ce trăim. Somnul său ne provoacă pe noi să ne trezim. Deoarece, pentru a fi discipoli ai lui Isus, nu este suficient a crede că Dumnezeu este, că există, ci trebuie să intrăm în joc cu el, trebuie chiar să ridicăm glasul faţă de el. Ascultaţi asta: trebuie să strigăm la el. Rugăciunea, de atâtea ori, este un strigăt: “Doamne, salvează-mă!”. Vedeam, într-un program “A sua immagine” [“După chipul său”], astăzi, Ziua Refugiatului, mulţi care vin în bărci şi în momentul în care se îneacă strigă: “Salvaţi-ne!”. Şi în viaţa noastră se întâmplă acelaşi lucru: “Doamne, salvează-ne!”, şi rugăciunea devine un strigăt.

Astăzi putem să ne întrebăm: Care sunt vânturile care se abat asupra vieţii mele, care sunt valurile care împiedică navigarea mea şi pun în pericol viaţa mea spirituală, viaţa mea de familie, chiar viaţa mea psihică? Să-i spunem toate acestea lui Isus, să-i povestim totul. El doreşte asta, vrea să ne agăţăm de el pentru a găsi adăpost împotriva valurilor anormale ale vieţii. Evanghelia relatează că discipolii se apropie de Isus, îl trezesc şi îi vorbesc (cf. v. 38). Iată începutul credinţei noastre: a recunoaşte că singuri nu suntem în măsură să supravieţuim, că avem nevoie de Isus ca marinarii de stele pentru a găsi direcţia. Credinţa începe de la a crede că nu ne descurcăm singuri, de la a simţi că avem nevoie de Dumnezeu. Când învingem ispita de a ne închide în noi înşine, când depăşim religiozitatea falsă care nu vrea să-l deranjeze pe Dumnezeu, când strigăm către el, el poate realiza în noi minunăţii. Este forţa blândă şi extraordinară a rugăciunii, care realizează minuni.

Isus, rugat de discipoli, potoleşte vântul şi valurile. Şi le pune o întrebare, o întrebare care ne priveşte şi pe noi: “De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?” (v. 40). Discipolii s-au lăsat cuprinşi de frică, pentru că au rămas fixaţi mai mult asupra valurilor decât să privească la Isus. Şi frica ne face să privim dificultăţile, problemele urâte şi să nu privim la Domnul, care de atâtea ori doarme. Şi pentru noi este aşa: de câte ori rămânem fixaţi asupra problemelor şi nu mergem la Domnul şi nu îi oferim lui problemele noastre! De câte ori îl lăsăm pe Domnul într-un colţ, în partea din spate a bărcii vieţii, pentru a-l trezi numai în momentul necesităţii! Să cerem astăzi harul unei credinţe care nu încetează să-l caute pe Domnul, să bată la uşa Inimii sale. Fecioara Maria, care în viaţa n-a încetat niciodată să se încreadă în Dumnezeu, să retrezească în noi nevoia vitală de a ne încredinţa lui în fiecare zi.

________________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

Unesc glasul meu cu acela al episcopilor din Myanmar, care au lansat săptămâna trecută un apel atrăgând atenţia întregii lumi asupra experienţei sfâşietoare a mii de persoane care în ţara aceea sunt evacuate şi mor de foame: “Noi implorăm cu toată gentileţea să se permită coridoare umanitare” şi ca “biserici, pagode, mănăstiri, moschei, temple, precum şi şcoli şi spitale” să fie respectate ca locuri neutre de refugiu. Fie ca Inima lui Cristos să atingă inimile tuturor aducând pace în Myanmar!

Astăzi se celebrează Ziua Mondială a Refugiatului, promovată de Naţiunile Unite, despre tema “Împreună putem face diferenţa”. Să deschidem inima noastră faţă de refugiaţi; să ne însuşim tristeţile lor şi bucuriile lor; să învăţăm de la rezilienţa lor curajoasă! Şi astfel, toţi împreună, vom face să crească o comunitate mai umană, o singură mare familie.

Adresez un bun-venit cordial vouă tuturor, care veniţi din Roma, din Italia şi din alte ţări. Văd peruvieni, polonezi… şi alte ţări acolo… Îndeosebi, salut Asociaţia Călăuze şi Scout Catolici Italieni; delegaţia mamelor învăţătoare în şcolile italiene; tinerii de la Centrul “Padre Nostro” din Palermo, întemeiat de fericitul părinte Puglisi; tinerii din Tremignon şi Vaccarino şi credincioşii din Niscemi, Bari, Anzio şi Villa di Briano.

Urez tuturor o duminică frumoasă. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu


 

Trebuia să fi fost chiar de piatră ca să nu remarci jovialitatea, zâmbetul, buna dispoziţie ale părintelui Gelu atunci când te întâlneai cu el. Te îmbrăţişa şi te încălzea dintr-o privire, te “citea” în timp ce te întreba: “Ce faci, ce faceţi?”, iar dacă răspunsul era îmbucurător, zâmbetul i se lărgea şi mai mult pe faţă, spunând: “Bene. Molto bene” cu propriul său mod de a face.

Părinte Gelu… ai plecat dintre noi.

Şi noi, fraţii tăi mai mici (pentru că tu ai fost fratele nostru mai mare pentru fiecare dintre noi), astăzi aşa vrem să ne gândim la tine: mereu zâmbitor, punct de reper, far al speranţei, exemplu de dăruire pentru fiecare român emigrat aici, la Torino, care a venit şi te-a căutat şi care a găsi mereu la tine alinare şi ajutor, mâna întinsă, sfat prietenesc, vorbă bună şi înţeleaptă.

Cuvintele nu vor fi niciodată de ajuns ca să poată povesti plinătatea bunătăţii sufletului tău: fiecare dintre noi ar putea povesti şi mărturisi sute de momente, de trăiri, de experienţe personale din care tu ai făcut parte: atâţia copii pe care i-ai uns cu sfintele sacramente ale Botezului, Mirului, pe care i-ai însoţit la Prima Împărtăşanie, atâţia tineri crescuţi sub ochii tăi, uniţi în taina Căsătoriei sau îndreptaţi spre drumul preoţiei sau al diaconatului, atâtea pelerinaje, momente de rugăciune, dar şi de recreere în sânul comunităţii, create cu noi, dar mai ales pentru noi, oratoriul pentru copii, grupul de tineri, cateheze; ne amintim cu drag zecile de mii de predici pe care le-ai rostit pentru noi, predici al căror laitmotiv era: “Iertaţi-vă şi iubiţi-vă. Iubiţi-vă şi iertaţi-vă” pentru că ştiai, mai bine decât oricine, cât de greu ne-a fost tuturor, aici pe meleaguri străine, cel puţin la început, şi cât de importante sunt iubirea şi iertarea in familiile noastre, în comunitatea noastră, la locul de muncă, unde ne încurajai să dăm mereu mărturie de faptul că suntem creştini. Ne-ai îndemnat mereu să ne respectăm şi să nu ne uităm niciodată familia, în mod deosebit părinţii sau copiii rămaşi acasă, să iertăm din toată inima, să facem binele care ne stă în putinţă, să “scoatem” tot ce e mai bun din noi.

Uşa inimii şi a casei tale, părinte Gelu, am găsit-o mereu deschisă; Isus ne zice: “Bateţi şi vi se va deschide”, dar tu, părinte, nu aşteptai ca noi să batem la uşă, ci ne ieşeai tot timpul în întâmpinare, parcă ghicind nevoile noastre.

Ne-ai atras în jurul tău ca o mare familie, ai făcut în aşa fel ca atunci când intrăm la “Madonna del Carmine” să ne simţim “acasă”; ai reprodus cu fidelitate trăirile noastre de acasă în aşa fel încât să ne faci să dorim să continuăm a participa la celebrarea Sfintei Liturghii în dulcea noastră limbă românească.

Ne-am dori să duci la picioarele Tatălui ceresc rugăciunea noastră de mulţumire pentru că ni te-a dăruit şi pentru că am avut ocazia să te întâlnim pe drumul vieţii noastre.

Astăzi cu siguranţă ne-ai spune să nu fim trişti, să nu te plângem, ci să îmbrăcăm haine de sărbătoare pentru a ne bucura împreună cu tine pentru trecerea ta la noua viaţă (acolo unde cu siguranţă ne vei aştepta pe fiecare dintre noi), pentru naşterea ta în Isus.

Te-ai uita cu mândrie la noi, aşa cum o făceai de fiecare dată şi ne-ai spune: “Bene. Molto bene”.

Grazie, padre!

Tatiana Ghiurca

* * *

A trecut la Domnul pr. Gheorghe (Gelu) Miclăuş

Privirea atentă (şi distragerea înţelepţilor)

de Andrea Monda

Duminica trecută, Papa Francisc, comentând textul din Evanghelie, s-a oprit asupra “privirii atente” a lui Isus, sursă primară a predicii sale prin parabole. De fapt, aceste naraţiuni “se inspiră chiar din viaţa obişnuită şi revelează privirea atentă a lui Isus, care observă realitatea şi, prin mici imagini zilnice, deschide ferestre asupra misterului lui Dumnezeu şi asupra vieţii umane”. În capodopera sa, romancierul rus Boris Pasternak scrie: “Pentru mine lucrul principal este că Cristos vorbeşte cu parabole luate din viaţa de fiecare zi”. Are dreptate: acesta este lucrul principal. Papa subliniază că “Isus vorbea în mod uşor de înţeles, vorbea cu imagini din realitate, din viaţa zilnică” şi acest stil ascunde în interiorul său o comoară, o mare învăţătură: “Astfel, ne învaţă că şi lucrurile de fiecare zi, cele care uneori par toate egale şi pe care le ducem înainte cu distragere sau trudă, sunt locuite de prezenţa ascunsă a lui Dumnezeu, adică au o semnificaţie. Aşadar, avem nevoie şi noi de ochi atenţi, pentru a şti «să-l căutăm şi să-l găsim pe Dumnezeu în toate lucrurile»”. Citatul final, ignaţian, revelează un detaliu, fundamental, tot din acel “lucru principal”: catolicismul este religia întrupării, din aceasta provine tot restul, adică încrederea în realitate, şi în cea umană, aşa de fragilă şi ambiguă, pentru că realitatea, lucrurile “sunt locuite de prezenţa ascunsă a lui Dumnezeu, adică au o semnificaţie”. Personajul lui Nero, care este nihilistul din romanul lui Cormac McCarthy Sunset Limited, neagă în mod categoric toate acestea când afirmă încă de la prima pagină: “Nimic din ceea ce se întâmplă nu semnifică altceva”. Antidotul la nihilism este deci privirea atentă. Acea privire pe care papa recomandă s-o avem pentru a percepe semnificaţiile ascunse în realitate, pentru descifra seminţele sădite în lume. Aşadar, Papa Francisc ne cere mai multă imaginaţie, într-un fel să fim mai artişti. De fapt, ei sunt artiştii, maeştrii ai imaginaţiei. “Ura este pur şi simplu lipsa de imaginaţie”, intuieşte Graham Greene, în Puterea şi gloria. Este vorba de a iubi deci şi, pentru creştin, de a corespunde gestului artistic al Învăţătorului, să fim şi noi artişti ca Isus care compune naraţiuni şi făcând astfel ne invită la acea uimire care se naşte din privirea atentă. Poeta americană Mary Oliver, decedată în 2019, într-o poezie foarte scurtă indica “instrucţiunile pentru a trăi viaţa”: “Fii atent / Fii uimit / Povesteşte”. Trei verbe fundamentale pentru fiecare viaţă umană, cu atât mai mult dacă este creştină.

Papa Francisc nu dă instrucţiuni pentru viaţă, ci conduce viaţa în continuă tensiune unificatoare între ceea ce predică şi ceea ce trăieşte. Ne indică modelul lui Isus care cu vorbirea sa simplă “deschide ferestre asupra misterului lui Dumnezeu şi asupra vieţii umane” şi aşa face şi el: vorbeşte în mod direct şi deschide breşe care luminează viaţa noastră şi ne smulg din “praful” rutinei, deci din distragere şi din nemulţumire. Cine îl ascultă şi-l vede pe Papa Francisc în acţiune va ajunge să nu mai considere nimic sigur şi datorat în viaţa sa de fiecare zi, şi va găsi nouă energie şi mai ales un suflet recunoscător. Afară de cazul că nu se apropie, şi de papa, cu idei preconcepute pe care le îndrăgesc aşa de mult încât nu vor să le abandoneze: această abordare ideologică este moartea uimirii. Şi adevărata uimire este mereu pentru lucrurile zilnice, pentru că n-ar avea valoare o uimire pentru ceea ce este extraordinar, ar fi numai o reflexie automată, instinctivă. Şi, în schimb, omul, creatură spirituală, nu este numai o maşină reglementată de instincte. Şi aici are dreptate din nou Pasternak care în acea pagină din Doctorul Zivago continuă astfel despre forţa revoluţionară a lui Isus narator parabolic: “Lumea antică s-a terminat în Roma, în acea orgie de gust rău, în aur şi marmură, a venit el, uşor şi îmbrăcat în lumină, în mod principal uman, în mod voit provincial, Galileeanul, şi din acel moment popoarele şi zeii au încetat să existe şi a început omul, omul tâmplar, omul agricultor, omul păstor în mijlocul unei turme de oi la apusul soarelui, omul al cărui nume nu suna solemn şi feroce, omul oferit în mod generos tuturor leagănelor materne ale lumii”.

Isus de-sacralizează lumea invitându-i pe oameni să-şi concentreze privirea nu asupra puterii, solemne şi feroce, a zeilor, ci asupra forţei divine ascunse în fragilitatea oamenilor simpli, obişnuiţi. Probabil că însuşi profetul Ilie credea că-l găseşte pe Dumnezeu în foc sau în cutremur, însă îl descoperă în schimb într-o “uşoară adiere de vânt” (1Rg 19,12). Şi pe aceeaşi urmă aşa face în predica sa vicarul lui Isus, eliminând orice solemnitate din religie pentru a face să iasă în evidenţă puritatea credinţei celor simpli, a “sfântului popor credincios al lui Dumnezeu”.

Astăzi, problema este că încă rămâne în mintea omului ispita ideologiei, care după aceea se naşte din mândrie: există cei care ştiu că ştiu, deci, bazaţi pe înţelepciunea lor, pot numai să dea instrucţiuni şi să-i înveţe pe alţii, chiar şi pe papa. Sunt mulţi, astăzi, care pontifică, dat fiind că pontiful a ales un alt drum, mai umil, care poate părea greu de înţeles şi de explicat, ca şi cum ar fi o nesăbuinţă. Tocmai acesta este semnul că e drumul corect, cel despre care vorbeşte Sfântul Paul la începutul Primei Scrisori către Corinteni: “Dar pentru că lumea, prin înţelepciunea ei, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, i-a plăcut lui Dumnezeu să-i mântuiască pe cei care cred prin nebunia predicării. În timp ce iudeii cer semne, iar grecii caută înţelepciunea, noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni, dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1Cor 1,21-25).

(După L’Osservatore Romano, 18 iunie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

de Domenico Agasso

În 2020 a existat “o pierdere a locurilor de muncă fără precedent”. Există prea mulţi şomeri şi o răspândire a ocupaţiilor degradante care nu mai este tolerabilă. Este o urgenţă care are consecinţe devastatoare. Pentru aceasta este urgentă o “profundă reformă economică”. Papa Francisc lansează această alarmă planetară într-un discurs lung – în mesaj video – adresat Conferinţei Internaţionale a Muncii, cu care indică drumul pe care ar trebui să-l urmeze instituţii, antreprenori şi sindicate pentru a reconstrui societăţile din ruinele pandemiei, insistând înainte de toate pe crearea de condiţii “umane” de muncă. Pontiful denunţă cu duritate nedreptăţile ale căror victime sunt femeile, cei lipsiţi, tinerii, migranţii. Şi afirmă că unirea într-un sindicat este “un drept”.

În acelaşi timp îi îndeamnă pe sindicalişti să fie “profeţi”, să privească la viitor fără să se dedice numai bazei lor compuse de acum în mod prevalent din pensionari, îi încurajează “să nu se lase închişi într-o cămaşă de forţă”: sunt chemaţi “să se focalizeze asupra situaţiilor concrete ale comunităţilor în care acţionează”. În timp ce antreprenorilor Bergoglio le cere să pună talentele lor, “un dar al lui Dumnezeu”, în slujba “progresului celorlalte persoane şi a depăşirii mizeriei, în special prin crearea de oportunităţi de muncă diversificate”.

Papa, privind la lumea care va veni după “ameninţarea lui Covid-19”, se teme de “graba de a se întoarce la o activitate economică mai mare”; în schimb trebuie să se angajeze pentru a evita “fixaţiile trecute pe profit, izolarea şi naţionalismul, consumismul orb”. Doreşte “un nou viitor al muncii întemeiat pe condiţii decente şi demne, care să provină dintr-o negociere colectivă, şi care să promoveze binele comun”. Pune în rând daunele provocate de “lipsa de măsuri de tutelare socială” în faţa furtunii sanitare: creşterea sărăciei, subocuparea forţei de muncă, întârziere gravă a inserării tinerilor în profesii şi în meserii, exploatarea minorilor, nesiguranţa alimentară, expunere mai mare la infectare pentru bolnavi şi bătrâni.

Papa Francisc invită “să se dea prioritate răspunsului nostru dat celui care se află la marginile lumii muncii” şi care încă este lovit de epidemie. Se gândeşte la “muncitorii mai puţin calificaţi, la muncitorii cu ziua, la cei din sectorul informal, la migranţi şi refugiaţi, la cei care desfăşoară ceea ce suntem obişnuiţi să numim «munca la trei dimensiuni»: periculoasă, murdară şi degradantă, şi lista ar putea să meargă înainte”.

După aceea, în privinţa drepturilor egale iată un avertisment la care Bergoglio ţine foarte mult: nu mai este acceptabilă “violenţa ruşinoasă care uneori se foloseşte faţă de femei, maltratările familiale şi diferite forme de sclavie”; situaţii agravate de “inegalitatea accesului la locuri de muncă demne şi la locurile în care se iau deciziile”. Apelul papal este puternic şi clar: universul feminin trebuie tutelat mai mult şi mai bine în toate domeniile, inclusiv cel al “femeilor din economia informală, inclusiv vânzătoarele ambulante şi colaboratoarele de casă”, care resimt “impactul lui Covid-19 sub diferite puncte de vedere”. Nedispunând “de grădiniţe accesibile – intră în detaliu pontiful – copiii acestor lucrătoare sunt expuşi la un risc mai mare pentru sănătate, pentru că mamele trebuie să-i ia cu ele la locul de muncă sau să-i lase acasă nesupravegheaţi”. De aceea, este “deosebit de necesar să se garanteze ca asistenţa socială să ajungă la economia informală şi să acorde atenţie specială nevoilor deosebite ale femeilor şi ale fetelor”. Virusul a devenit un soi de memorandum dramatic, pentru că “aminteşte că multe femei din toată lumea continuă să tânjească la libertate, la dreptate şi la egalitate între toate persoanele umane”: oricât ar fi existat “îmbunătăţiri însemnate în recunoaşterea drepturilor femeii şi în participarea sa la spaţiul public”, conform Papei Francisc rămâne “încă mult de făcut”.

(După Vatican Insider, 18 iunie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu


 

facebook sharing button
messenger sharing button
whatsapp sharing button
pinterest sharing button
twitter sharing button
email sharing button
print sharing button

lecturi: 303.

 

Cateheze despre rugăciune: 38. Rugăciunea sacerdotală a lui Isus

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Am amintit de mai multe ori în această serie de cateheze cum rugăciunea este una dintre caracteristicile cele mai evidente ale vieţii lui Isus: Isus se ruga, şi se ruga mult. În cursul misiunii sale, Isus se scufundă în ea, pentru că dialogul cu Tatăl este nucleul incandescent al întregii sale existenţe.

Evangheliile dau mărturie cum rugăciunea lui Isus a devenit şi mai intensă şi deasă în ora pătimirii şi morţii sale. Aceste evenimente culminante ale vieţii sale constituie nucleul central al predicii creştine: acele ultime ore trăite de Isus la Ierusalim sunt inima evangheliei nu numai pentru că evangheliştii rezervă acestei naraţiuni, în proporţie, un spaţiu mai mare, ci şi pentru că evenimentul morţii şi învierii – ca un fulger – aruncă lumină asupra întregului rest al vieţii lui Isus. El n-a fost un filantrop care s-a îngrijit de suferinţele şi de bolile umane: a fost şi este mult mai mult. În el există numai bunătatea: există ceva în plus, există mântuirea, şi nu o mântuire episodică – aceea care mă salvează de o boală sau de un moment de descurajare – ci mântuirea totală, cea mesianică, cea care ne face să sperăm în victoria definitivă a vieţii asupra morţii.

Aşadar, în zilele de la ultimul său Paşte îl găsim pe Isus pe deplin cufundat în rugăciune.

El se roagă în manieră dramatică în grădina Ghetsemani – l-am auzit -, asaltat de o angoasă mortală. Şi totuşi Isus, chiar în acel moment, se adresează lui Dumnezeu numindu-l “Abbà”, Tăticule (cf. Mc 14,36). Acest cuvânt aramaic – care era limba lui Isus – exprimă intimitate, exprimă încredere. Chiar în timp ce simte întunericul îndesindu-se în jurul său, Isus îl străbate cu acel mic cuvânt: Abbà, Tăticule.

Isus se roagă şi pe cruce, învăluit în mod întunecat de tăcerea lui Dumnezeu. Şi totuşi pe buzele sale apare încă o dată cuvântul “Tată”. Este rugăciunea cea mai arzătoare, pentru că pe cruce Isus este mijlocitorul absolut: se roagă pentru alţii, se roagă pentru toţi, şi pentru cei care-l condamnă, fără ca nimeni, în afară de un sărac răufăcător, să fie de partea sa. Toţi erau împotriva lui sau indiferenţi, numai acel răufăcător recunoaşte puterea. “Tată, iartă-i pentru că nu ştiu ce fac” (Lc 23,34). În miezul dramei, în durerea atroce a sufletului şi a trupului, Isus se roagă cu cuvintele psalmilor; cu săracii din lume, în special cu aceia uitaţi de toţi, rosteşte cuvintele tragice din psalmul 22: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (v. 2): El simţea abandonarea şi se ruga. Pe cruce se împlineşte darul Tatălui, care oferă iubirea, adică se împlineşte mântuirea noastră. Şi, încă o dată, îl numeşte “Dumnezeul meu”, “Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu”: adică, totul, totul este rugăciune, în cele trei ore ale Crucii.

Aşadar, Isus se roagă în orele decisive ale pătimirii şi morţii. Şi cu învierea Tatăl va asculta rugăciunea. Rugăciunea lui Isus este intensă, rugăciunea lui Isus este unică şi devine şi modelul rugăciunii noastre. Isus s-a rugat pentru toţi, s-a rugat şi pentru mine, pentru fiecare dintre voi. Fiecare dintre noi poate să spună: “Isus, pe cruce, s-a rugat pentru mine”. S-a rugat. Isus poate spune fiecăruia dintre noi: “M-am rugat pentru tine, la Ultima Cină şi pe lemnul crucii”. Şi în suferinţa cea mai dureroasă dintre suferinţele noastre, nu suntem niciodată singuri. Rugăciunea lui Isus este cu noi. “Părinte, şi acum, aici, noi care ascultăm asta, Isus se roagă pentru noi?” Da, continuă să se roage pentru că al său cuvânt să ne ajute să mergem înainte. Dar să ne rugăm şi să ne amintim că el se roagă pentru noi.

Şi acesta mi se pare cel mai frumos lucru de amintit. Aceasta este ultima cateheză din acest ciclu despre rugăciune: să ne amintim harul că noi nu numai că ne rugăm, ci, pentru a spune aşa, am fost “rugaţi”, suntem deja primiţi în dialogul lui Isus cu Tatăl, în comuniunea Duhului Sfânt. Isus se roagă pentru mine: fiecare dintre noi poate pune asta în inimă: nu trebuie uitat. Chiar şi în momentele mai urâte. Suntem deja primiţi în dialogul lui Isus cu Tatăl în comuniunea Duhului Sfânt. Am fost voiţi în Cristos Isus, şi chiar în ora pătimirii, morţii şi învierii sale totul a fost oferit pentru noi. Aşadar, cu rugăciunea şi cu viaţa nu ne rămâne decât să avem curaj, speranţă şi cu acest curaj şi speranţă să simţim puternic rugăciunea lui Isus şi să mergem înainte: ca viaţa noastră să fie o preamărire adusă lui Dumnezeu având convingerea că el îl roagă pentru mine pe Tatăl, că Isus se roagă pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu


 

CONTACTAȚI-NE PRIN EMAIL

    By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

    Flag Counter