SCURTĂ PREZENTARE




Botoșani, oraş în Moldova de nord, reşedinţa judeţului cu acelaşi nume, unul din cele mai vechi târguri domneşti, încă din sec.al XV-lea, axat pe un drum comercial foarte umblat, cunoscut sub numele de şleaul Botoşanilor.

Ştefan cel Mare a zidit curte domnească la Popăuți, iar Petru Rareş a dăruit veniturile Târgului soției sale, devenind Târgul Doamnei.

Ca în toate târgurile, la Botoşani trebuie să fi fost negustori şi meseriaşi catolici, dar nu avem cunoştinţă de vreo organizare a lor în comunitate catolică.

În matricolele vechi ale parohiei Horleşti – Cotnari, la 8 decembrie1781, se consemnează un botez de la Botuszan şi apoi în 14 noiembrie 1784 se mai înregistrează încă unul.

Ulterior ambele sunt anulate prin haşurare, menționându-se că s-au trecut la parohia Botoşani. În fel şi cum s-a făcut această parohie la Botoşani? Nu ştim. Nu ştim nici cât timp a funcționat, dar pe vremea episcopului Ioan-Filip Paroni (1811- 1825) rezultă, din corespondența lui, că la Botoşani ar fi existat un teren al comunității catolice şi că acest teren s-a pierdut din neglijența credincioşilor. Ca să nu se piardă tradiția existenței unei comunități catolice la Botoşani, acelaşi episcop trimitea de câteva ori pe an pe un preot de la Iaşi ca să facă slujbă celor 15 familii catolice care erau atunci la Botoşani.

Deschidea exploatărilor forestiere din Moldova de Nord a atras mulți ruteni şi armeni catolici, precum și mulți polonezi. După unele documente existente în arhiva Episcopiei Catolice Iaşi, rezultă că la Botoşani erau mulți armeni catolici şi că ei ar fi avut şi un preot al lor special, pe nume Pr. Ambrosius Wolski, franciscan, care pe la începutul anului 1791, a ajuns la conflict cu superiorul misiunii, pentru că nu voia să se supună conducerii acestuia care coordona toată activitatea spirituală a preoților din Moldova. La fel, din aceleaşi documente, înțelegem că un alt preot polonez, chemat cu numele simplu de Cajetanus, ar fi voit să facă biserică la Botoşani, dar nu l-ar fi ajutat Prefectul Misiunii.

Tradiția locală spune că în această vreme era la Botoşani o Capelă în cimitirul vechi catolic şi aici se făceau slujbele când venea preotul la Botoşani.

Superiorul Misiunii, pr. Carol Magni a reuşit să construiasca Capelă la Botoşani, în anul 1836. În arhiva Episcopiei Iaşi se mai păstrează o recomandaţie, în limba română, dată de domnitorul Alexandru Calimaki – în anul 1817 către vornicii din Botoşani pentru episcopul catolicesc Bonaventura Berardi care merge acolo să-şi viziteze credincioşii.

Centrul parohiei Botoşani a fost deschis în anul 1843 de episcopul Paul Sardi.

Dintr-o scrisoare a episcopului Paul Sardi din 7 februarie1846  reiese că la Botoşani se construia biserică catolică şi răuvoitorii voiau să împiedice construcția. Episcopul a plecat la Botoşani şi cu această ocazie a făcut liturghie arhierească şi procesiune, la care au luat parte şi trei preoți armeni neuniți. Probabil că au avut loc între ei și episcop discuții dogmatice, pentru că la urmă ei au consimţit şi au făgăduit că-şi vor trimite copiii la Roma pentru studii.

Construcţia bisericii din Botoşani, pe amplasamentul actual, a început în anul 1846, sub grija parohului pr. Ioan Botezătorul Dornseiffer. Pentru construcție s-au făcut colecte în multe localități, chiar şi peste hotare. Împăratul Austriei Francisc I a dăruit 500 florini din fondul de redempțiune.

Lucrările de construcție s-au încheiat în anul 1847, în ziua de 3 noiembrie, când a fost sfințită şi dată în folosința cultului.

Hramul comunităţii este la 24 iunie, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul.

După deschiderea căii ferate Vereşti-Botoşani, în anul 1872, catolicii s-au înmulțit cu personalul tehnico-administrativ de la staţiunile de cale ferată şi cu această ocazie, biserica a devenit neîncăpătoare, a fost amplificată și transformată în stil gotic, aşa cum se vede azi.

Repatrierea etnicilor germani din anul perturbare 1940 în a sânul produs mare comunității catolice din Botoşani prin scăderea numărului, dar mai târziu numărul credincioşilor a sporit iarăşi cu aşezarea aici a muncitorilor catolici de la întreprinderile industriale comerciale din localitate.

La 31 deembrie 2020 erau la Botoşani 181 familii catolice cu 390 credincioși.

Text prelucrat din Dicționarul comunităților catolice din Moldova, Pr. Iosif Gabor, Editura Conexiuni, Bacău – 1995

Păstorul Diecezei de Iaşi, PS Iosif Păuleţ, prin Oficiul pentru Pastoraţia Familiei, propune anul acesta Întâlnirea Diecezană a Familiilor la Adjudeni, sâmbătă, 7 august 2021, cu o temă inspirată din anul liturgic diecezan în curs: “Familia, speranţa Bisericii”.

Aşa cum ştim deja, Papa Francisc, începând cu solemnitatea Sfântului Iosif din acest an, a declarat Anul “Familia Amoris laetitia“. Am putea spune, fără să greşim, că Amoris laetitia trebuie să devină pentru familie nu doar documentul de bază pe lângă cuvântul lui Dumnezeu, ci şi misiune sau chiar vocaţie. Să trăieşti iubirea cu bucurie sau să iubeşti cu bucurie, aceasta, da, misiune dificilă, dar şi nobilă în acelaşi timp.

La Adjudeni, prin cateheza Preasfinţitului Iosif, cu ajutorul celor patru ateliere, familiile vor fi însoţite cu Amoris laetitia, cu bucuria iubirii, vor face experienţa iubirii din partea slujitorilor Bisericii şi vor învăţa şi mai mult că fără iubire, trăită în comuniune cu Iubirea, nu există fericire.

La începutul pandemiei de anul trecut, cu ocazia acelei veghe de rugăciune din Piaţa “Sfântul Petru”, singur în ploaie, Papa Francisc ne-a amintit că “suntem cu toţii în aceeaşi barcă”, că ne-am făcut cu toţii, fără voinţa noastră, părtaşi la această criză, dar că nu avem voie să ieşim din ea nematurizaţi. Este vorba nu doar de o maturizare umană, specifică timpurilor de criză, ci şi de una spirituală. Să înţelegem mai mult că vocaţia noastră este de a ne sta alături, de a ne susţine reciproc, ceea ce soţii sunt chemaţi să facă prin excelenţă.

La numărul 31 din Amoris laetitia ni se spune clar: “Binele familiei este decisiv pentru viitorul lumii şi al Bisericii”. Cred că fiecare persoană care doreşte să se implice pentru binele acestei lumi, dacă ştie că există ceva decisiv pentru asta, o face cu mai multă responsabilitate şi maturitate. Sfântul Părinte nu ezită să înţeleagă criza actuală, mai ales cea de Covid 19, ca pe un puzzle în care, pentru a scoate în evidenţă culorile deschise, e nevoie şi de culori închise. Ca atare, nu trebuie să ne sperie virusul, ci trebuie să vedem cum putem înţelege mai bine viaţa noastră, viaţa de familie în special, în lumina a ceea ce ni se întâmplă.

În mijlocul dificultăţilor cauzate de tot ceea ce înseamnă criză, familia rămâne un semn al timpurilor, iar Biserica noastră a organizat şi ne aşteaptă la Adjudeni la o întâlnire pentru familii.

Biserica, prin păstorii noştri, doreşte să ne asculte, dar şi să ne implice activ, deoarece familia nu trebuie să fie numai obiect al acţiunii pastorale, ci şi subiect. Cu alte cuvinte nu trebuie doar să primească, ci să şi ofere.

La Adjudeni, PS Iosif Păuleţ, pr. Felician Tiba, coordonator al pastoraţiei familiei în Dieceza de Iaşi, părintele paroh, Toma Encuţă, împreună cu părinţii vicari, dar şi întreaga comunitate din Adjudeni, aşteaptă familiile din dieceză pentru a împărtăşi împreună “speranţa Bisericii”.

Eugenia Dămătăr

* * *

Întâlnirea Diecezană a Familiilor în 2021 va fi la Adjudeni

Editura “Presa Bună”: Amoris laetitia

Amoris laetitia (Bucuria iubirii), despre iubirea în familie. Sinteză

Aşa afirmă Papa Francisc în interviul realizat de Monseniorul Dario Viganò şi publicat în ultima sa carte: “Lo sguardo: porta del cuore. Il neorealismo tra memoria e attualità” [“Privirea: uşa inimii. Neorealismul între amintire şi actualitate”] (Effatà editrice). Pontiful invită să se redescopere prin cinematografie o educaţie la privirea curată. Şi importanţa de a păstra amintirea prin imagini.

Textul care urmează repropune în versiune integrală interviul luat Papei Francisc realizat de autor la începutul volumului.

În magisteriul dumneavoastră adesea faceţi referinţă la cinematografie: uneori vă auzim citând un film sau altul. De unde se naşte acest raport deosebit al dumneavoastră cu cinematografia?

Datorez cultura mea cinematografică mai ales părinţilor mei. Când eram copil, frecventam adesea cinematograful din cartier, unde se proiectau şi trei filme la rând. Face parte din amintirile frumoase ale copilăriei mele: părinţii mei m-au învăţat să mă bucur de artă, în diferitele sale forme. De exemplu, sâmbăta, cu mama, împreună cu fraţii mei, ascultam operele lirice pe care le transmiteau la Radio del Estado (astăzi Radio Nacional). Ne pune să ne aşezăm lângă aparat şi înainte de a începe transmisiunea ne povestea tema operei. Când urma să înceapă vreo arie importantă ne avertiza: “Fiţi atenţi, acesta este un cântec foarte frumos”. Era un lucru minunat. Şi după aceea erau filmele la cinematograf, pentru care ai mei aplicau aceeaşi metodă: aşa cum făceau cu operele, ni le explicau pentru a ne orienta.

Şi în acest context s-a născut şi raportul dumneavoastră cu neorealismul italian.

Da, printre filmele pe care ai mei au voit în mod absolut ca noi să le cunoaştem erau tocmai cele ale neorealismului. Între vârsta de zece şi doisprezece ani cred că am văzut toate filmele cu Anna Magnani şi Aldo Fabrizi, între care Roma città aperta de Roberto Rossellini pe care l-am iubit mult. Pentru noi, copiii din Argentina, acele filme au fost foarte importante, pentru că ne-au făcut să înţelegem în profunzime marea tragedie a războiului mondial. La Buenos Aires războiul l-am cunoscut mai ales prin migranţii mulţi care au venit: italieni, polonezi, germani… Relatările lor ne-au deschis ochii cu privire la o dramă pe care nu o cunoşteam direct, dar graţie cinematografiei am dobândit şi o conştiinţă mai profundă a efectelor sale.

Dumneavoastră aţi definit adesea cinematografia neorealistă şi ca o “cateheză de umanitate” sau o “şcoală de umanism”. Sunt expresii foarte frumoase cu care se atribuie o valoare universală acestei cinematografii. Unde se află actualitatea acestor filme?

Filmele neorealismului ne-au format inima şi încă pot să facă asta. Aş spune mai mult: acele filme ne-au învăţat să privim realitatea cu ochi noi. Am apreciat foarte mult că această carte percepe acest aspect fundamental: valoarea universală a acelei cinematografii şi actualitatea sa ca instrument important pentru a ne ajuta să reînnoim privirea noastră asupra lumii. Câtă necesitate avem astăzi de a învăţa să privim! Situaţia dificilă pe care o trăim, marcată profund de pandemie, generează preocupare, frică, suferinţă: pentru aceasta este nevoie de ochi capabili să străbată întunericul nopţii, să ridice privirea dincolo de zid pentru a scruta orizontul. Astăzi este atât de importantă o cateheză a privirii, o pedagogie pentru ochii noştri adesea incapabili să contemple în mijlocul întunericului “marea lumină” (Is 9,1) pe care Isus o aduce. O mistică din timpul nostru, Simone Weil, scrie: “Compasiunea şi recunoştinţa coboară de la Dumnezeu şi atunci când sunt dăruite printr-o privire, Dumnezeu este prezent în punctul în care privirile se întâlnesc”. Iată pentru ce reflecţia despre privire deschide la transcendenţă. Cât de frumos ar fi să se redescopere prin cinematografie importanţa educaţiei la privirea curată. Exact cum a făcut neorealismul.

Dar în ce mod poate această cinematografie să ne înveţe să privim?

Privirea neorealistă este una care provoacă conştiinţa. Copiii ne privesc este un film din 1943 de Vittorio De Sica, pe care îmi place să-l citez adesea pentru că este foarte frumos şi bogat în semnificaţii. În multe filme privirea neorealistă a fost privirea copiilor asupra lumii: o privire curată, capabilă să capteze tot, o privire limpede prin care putem găsi imediat şi cu claritate binele şi răul. Îmi amintesc de cuvintele fratelui meu Hieronymos, arhiepiscop ortodox de Atena şi al întregii Grecii, cu privire la una din realităţile cele mai dure din timpul nostru: “Cine vede ochii copiilor pe care-i întâlnim în lagărele de refugiaţi este în măsură să recunoască imediat, în întregimea sa, «falimentul» umanităţii” (Discurs la Lagărul de refugiaţi din Moria, Lesbos, 16 aprilie 2016). În multe ocazii şi în atâtea ţări diferite, ochii mei au întâlnit ochii copiilor, săraci şi bogaţi, sănătoşi şi bolnavi, bucuroşi şi suferinzi. A fi priviţi de ochii copiilor este o experienţă pe care toţi o cunoaştem, care ne atinge până în străfundul inimii şi care ne obligă şi la o examinare a conştiinţei. Cinematografia neorealistă a universalizat această privire a copiilor: privirea lor, care este mult mai mult decât un simplu punct de vedere, ne interoghează cu atât mai mult astăzi când pandemia pare să înmulţească falimentele umanităţii. Ce anume facem pentru ca să ne poată privi zâmbind copiii şi să păstreze o privire limpede, bogată în încredere şi în speranţă? Ce anume facem pentru ca să nu le fie furată această lumină, pentru ca aceşti ochi să nu fie tulburaţi şi corupţi?

În această privinţă vine în minte un alt mare maestru al cinematografiei italiene ca Federico Fellini, pe care dumneavoastră vă place să-l citaţi adesea, datorită capacităţii sale de a restitui privirea asupra celor din urmă.

Da, La strada de Fellini este filmul pe care probabil l-am iubit mai mult. Mă identific mult în acel film, în care găsim o referinţă implicită la sfântul Francisc. Fellini a ştiut să dăruiască o lumină inedită privirii asupra celor din urmă. În acel film relatarea despre cei din urmă este exemplară şi este o invitaţie la păstrarea privirii lor preţioase asupra realităţii. Mă gândesc la cuvintele pe care Matto le adresează lui Gelsomina: “Tu pietricică, ai un sens în această viaţă”. Este un discurs profund impregnat de referinţe evanghelice. Dar mă gândesc la tot parcursul lui Gelsomina: cu umilinţa sa, cu privirea sa pe deplin limpede, reuşeşte să înmoaie inima împietrită a unui om care a uitat cum se plânge. Această privire curată a celor din urmă este capabilă să semene viaţă în terenurile mai uscate. Este o privire de speranţă, care ştie să intuiască lumina în întuneric: pentru aceasta trebuie păstrată.

Cinematografia neorealistă a relatat însă o realitate foarte precisă: aceea a unei Italii care trebuia reconstruită imediat ce a ieşit din drama epocală a războiului mondial. Cum pot acele filme să vorbească şi prezentului nostru?

A privi nu înseamnă a vedea, se observă în mod eficace în acest volum. A vedea este un act care se face nu numai cu ochii, pentru a privi este nevoie de ochi şi de inimă. Filmele neorealiste nu sunt documentare care redau o simplă înregistrare oculară a realităţii; e adevărat, o redau, dar în toată cruzimea sa, printr-o privire care implică, mişcă măruntaiele, generează compasiune. Calitatea privirii creează diferenţa, odinioară ca şi astăzi. Privirea neorealistă nu este o privire de departe, ci o privire care apropie, care atinge realitatea aşa cum este, care se îngrijeşte de ea şi, prin urmare, pune în relaţie. Am afirmat deja cât de mult astăzi “mijloacele digitale pot să expună la riscul de dependenţă, de izolare şi de pierdere progresivă a contactului cu realitatea concretă, împiedicând dezvoltarea de relaţii interpersonale autentice” (Christus vivit, nr. 88) şi cât de mult este ” nevoie de gesturi fizice, de expresii ale feţei, de tăceri, de limbaj corporal, şi chiar de parfum, tremur al mâinilor, înroşire, sudoare, pentru că toate acestea vorbesc şi fac parte din comunicarea umană” (Fratelli tutti, nr. 43). Capacitatea de a dobândi o privire care ştie să pună în relaţie este, aşadar, cheia pentru o comunicare autentică şi este astfel şi mai mult în această perioadă dificilă a pandemiei, în care contactul virtual predomină adesea asupra contactului real.

Aşadar, dacă ar trebui să indicaţi care este calitatea mai importantă a privirii neorealiste?

Aş spune aceea de a fi ştiut să privească realitatea nu numai înăuntrul istoriei, ci şi înăuntrul inimii oamenilor. În asta constă cateheza sa de umanitate: valabilă atunci şi valabilă astăzi. O privire care atinge realitatea, dar şi inima, este o privire pe care realitatea o transformă. Nu este o privire care te lasă acolo unde eşti, ci este o privire care te duce în sus, care te ridică, te invită să te scoli. Cinematografia neorealistă a avut această putere, tocmai a artei mari, de a şti să perceapă în iarnă ceea ce era deja primăvară. Este privire care în întuneric păstrează gustul şi simţul luminii. Este o privire de dezvăluire: acolo unde noi nu vedem decât o limită, ochiul poetului şi al artistului construieşte treceri, deschide breşe în captivităţi, observă semnele unei realităţi mai frumoase şi mai mari. Avem atâta nevoie de această privire. Privirea neorealismului a cuprins în întregime şi până la capăt realitatea dramatică a timpului său, dar făcând astfel a pus conştiinţele la cernut, a pregătit un teren curăţat pentru a putea planta din nou. Aceasta este lecţia pe care o putem învăţa de la şcoala de umanism a neorealismului: o privire care stârneşte conştiinţa, care pune în relaţie, care face să răsară. O pedagogie pentru ochi care schimbă privirea noastră mioapă apropiind-o de însăşi privirea lui Dumnezeu.

În afară de a furniza o pedagogie a privirii, cinematografia, în general, are şi o mare valoare socială…

Cinematografia a fost şi este un mare instrument de agregare. Mai ales în perioada italiană de după război a contribuit în manieră excepţională la reconstruirea ţesutului social cu atâtea momente agregative. Câte pieţe, câte săli, câte oratorii, animate de persoane care, în viziunea filmului, transferau speranţe şi aşteptări! Şi de acolo porneau din nou, cu un suspin de uşurare, în neliniştile şi dificultăţile zilnice. Un moment de asemenea educativ şi formativ, pentru a reconecta raporturi consumate de tragediile trăite. Şi astăzi, privind dincolo de dificultăţile momentului, cinematografia poate menţine această capacitate de a agrega sau, mai bine zis, de a construi comunitate. Fără comuniune, agregării îi lipseşte sufletul. Este clar că depinde mult de calitatea privirii pe care cinematografia o propune dar şi de calitatea privirii spectatorilor înşişi. Vizionarea unei opere cinematografice poate deschide diferite breşe în sufletul uman. Totul depinde de încărcătura emotivă care este dată vizionării. Pot exista evadarea, emoţia, râsul, furia, frica, interesul… Totul este legat de intenţionalitatea pusă în vizionare, care nu este simplu exerciţiu ocular, ci este ceva mai mult. Este privirea pusă asupra realităţii. De fapt, privirea revelează orientarea mai diversificată a interiorităţii, pentru că este capabilă să vadă lucrurile şi să vadă înăuntrul lucrurilor. Privirea provoacă şi conştiinţele la o atentă examinare.

Neorealismul poate să fie văzut şi ca un mare proces de construcţie a unei amintiri colective, care, altminteri, ar fi rămas îngropată de dărâmăturile războiului. Ce valoare are pentru dumneavoastră cinematografia în dinamica dintre istorie şi amintire? Şi cât de important este de a păstra această “amintire prin imagini”?

Acesta este un discurs decisiv pentru viitor. În experienţa mea de păstor m-am inspirat de multe ori din “amintirea prin imagini”: în Amoris laetitia fac referinţă la filmul Prânzul lui Babette [la nr. 129, nr], de Gabriel Axel (1987), pentru a explica importanţa “bucuriei care derivă din a procura bucurie altora”; în Fratelli tutti sunt trei referinţe [la nr. 48-203-281, nr] la filmul Papa Francisc – Un om de cuvânt, de Wim Wenders (2018). Cinematografia învaţă să creăm şi să păstrăm amintirea, printr-o privire care ştie să traducă şi să descifreze mesajul. Mă gândesc şi la densitatea de amintire pe care imaginile de la Statio Orbis din 27 martie 2020 au sedimentat-o în inima foarte multor persoane. În acest sens, şi pentru Biserică, dinamica istorie-amintire găseşte în cinematografie o referinţă importantă. Să privim la neorealism: arta cinematografică a reuşit să lumineze istoria faptelor pentru a le dezvălui sensul profund. Şi pentru aceasta este important să ne întoarcem la acele filme nu cu nostalgie, ci cu angajare pentru viitor. Trebuie să fim păzitori buni ai “amintirii prin imagini” pentru a o transmite copiilor noştri, nepoţilor noştri. Aici cred că discursul se poate lărgi dincolo de ceea ce numim propriu-zis cinematografie, pentru a include izvoarele audiovizuale în ansamblul lor ca mărturii preţioase ale trecutului: trăim în timpul imaginii şi acest tip de documente a devenit de acum pentru istoria noastră – şi va deveni tot mai mult – o completare permanentă la documentaţia scrisă. Este vorba mai mult de documente cu caracter intrinsec universale pentru că depăşesc graniţele lingvistice şi culturale şi pot să fie înţelese imediat de toţi. Neorealismul, în Argentina, era înţeles prin ceea ce transmitea. Nu trebuie subevaluată importanţa acestor documente care, deşi sunt un patrimoniu recent, este în mod paradoxal foarte fragil şi are nevoie de îngrijiri constante: deja s-a pierdut mult din cauza neglijenţei şi a lipsei de resurse şi competenţe. Pe acest front trebuie să facem mai mult, şi ca Biserică.

A face mai mult din partea Bisericii înseamnă înainte de toate a nu risipi patrimoniul izvoarelor audiovizuale sau probabil a putea imagina ceva care să se alăture marilor instituţii vaticane al Arhivei şi Bibliotecii apostolice?

Mă gândesc la o instituţie care să funcţioneze ca Arhivă Centrală pentru conservarea permanentă şi ordonată după criterii ştiinţifice a fondurilor istorice audiovizuale ale organismelor Sfântului Scaun şi ale Bisericii universale. Am putea s-o numim o Mediatecă, alături de Arhivă şi de Bibliotecă, pentru adunarea şi păstrarea patrimoniului de izvoare istorice audiovizuale de înalt nivel religios, artistic şi uman.

(După Vatican News, 18 iulie 2021)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Atitudinea lui Isus, pe care o observăm în Evanghelia de la liturgia de astăzi (Mc 6,30-34), ne ajută să percepem două aspecte importante ale vieţii. Primul este odihna. Apostolilor, care se întorc de la trudele misiunii şi cu entuziasm încep să povestească tot ceea ce au făcut, Isus le adresează cu duioşie o invitaţie: “Veniţi deoparte, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin!” (v. 31). Invită la odihnă.

Făcând astfel, Isus ne dă o învăţătură preţioasă. Deşi se bucură văzându-i pe discipolii săi fericiţi pentru minunile predicării, nu se lungeşte în complimente şi întrebări, ci se preocupă de oboseala lor fizică şi interioară. Şi de ce face asta? Pentru că vrea să-i avertizeze cu privire la un pericol care este mereu la pândă şi pentru noi: pericolul de a ne lăsa cuprinşi de frenezia activităţilor, de a cădea în capcana activismului, unde cel mai important lucru sunt rezultatele pe care le obţinem şi faptul de a ne simţi protagonişti absoluţi. De atâtea ori se întâmplă şi în Biserică: suntem ocupaţi, alergăm, credem că totul depinde de noi şi, la sfârşit, riscăm să-l neglijăm pe Isus şi ne punem mereu pe noi în centru. Pentru aceasta el îi invită pe ai săi să se odihnească un pic deoparte, cu el. Nu este numai odihnă fizică, este şi odihnă a inimii. Pentru că nu este suficient “a scoate din priză”, trebuie să ne odihnim cu adevărat. Şi cum se face asta? Pentru a face asta, trebuie să ne întoarcem la inima lucrurilor: să ne oprim, să stăm în tăcere, să ne rugăm, pentru a nu trece de la cursele muncii la cursele concediului. Isus nu se sustrăgea de la necesităţile mulţimii, ci în fiecare zi, înainte de orice lucru, se retrăgea în rugăciune, în tăcere, în intimitate cu Tatăl. Invitaţia sa duioasă – odihniţi-vă puţin – ar trebui să ne însoţească: să ne păzim, fraţi şi surori, de eficientism, să oprim cursa frenetică ce dictează agendele noastre. Să învăţăm să ne oprim, să oprim telefonul mobil, să contemplăm natura, să ne regenerăm în dialogul cu Dumnezeu.

Totuşi, Evanghelia relatează că Isus şi discipolii nu pot să se odihnească aşa cum ar vrea. Oamenii îi găsesc şi vin din toate părţile. În acel moment Domnul se înduioşează. Iată al doilea aspect: mila, care este stilul lui Dumnezeu. Stilul lui Dumnezeu este apropiere, milă şi duioşie. De câte ori în evanghelie, în Biblie, găsim această frază: “I s-a făcut milă”. Înduioşat, Isus se dedică oamenilor şi reîncepe să înveţe (cf. v. 33-34). Pare o contradicţie, însă în realitate nu este aşa. De fapt, numai inima care nu se lasă răpită de grabă este capabilă să se înduioşeze, adică să nu se lase cuprinsă de ea însăşi şi de lucrurile care trebuie făcute şi să-şi dea seama de alţii, de rănile lor, de nevoile lor. Mila se naşte din contemplaţie. Dacă învăţăm să ne odihnim cu adevărat, devenim capabili de milă adevărată; dacă noi cultivăm o privire contemplativă, vom duce înainte activităţile noastre fără atitudinea lacomă a celui care vrea să posede şi să consume tot; dacă rămânem în contact cu Domnul şi nu anesteziem partea cea mai profundă din noi, lucrurile care trebuie făcute nu vor avea puterea de a ne lua răsuflarea şi de a ne devora. Avem nevoie – ascultaţi asta -, avem nevoie de o “ecologie a inimii”, care se compune din odihnă, contemplaţie şi milă. Să profităm de timpul estival pentru asta!

Şi acum, s-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria, care a cultivat tăcerea, rugăciunea şi contemplaţia, şi are mereu milă duioasă faţă de noi fiii săi.

________________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

Exprim apropierea mea faţă de populaţiile din Germania, Belgia şi Olanda lovite de inundaţii catastrofale. Domnul să-i primească pe răposaţi şi să-i întărească pe cei din familiile lor. Să susţină angajarea tuturor pentru a-i ajuta pe cei care au suferit daune grave.

În această ultimă săptămână au venit, din păcate, ştiri despre episoade de violenţă care au agravat situaţia atâtor fraţi ai noştri din Africa de Sud, loviţi deja de dificultăţi economice şi sanitare din cauza pandemiei. Împreună cu episcopii din ţară, adresez un apel din inimă tuturor responsabililor implicaţi, pentru ca să lucreze pentru pace şi să colaboreze cu autorităţile pentru a furniza asistenţă celor nevoiaşi. Să nu fie uitată dorinţa care a condus poporul din Africa de Sud pentru a renaşte în înţelegere între toţi fiii săi!

Sunt aproape şi de iubitul popor cubanez în aceste momente dificile, îndeosebi de familiile care suferă mai mult. Îl rog pe Domnul să-l ajute să construiască în pace, dialog şi solidaritate o societate tot mai dreaptă şi fraternă. Îi îndemn pe toţi cubanezii să se încreadă în ocrotirea maternă a Fecioarei Maria a Carităţii de la Cobre. Ea îi va însoţi pe acest drum.

Salut numeroşii tineri prezenţi, îndeosebi grupurile de la Oratoriul “Sant’Antonio” din Nova Siri, din Parohia “Maria Regina tuturor Sfinţilor” din Parma, din Parohia “Preasfânta Inimă” din Brescia şi de la Oratoriul “Don Bosco” din San Severo. Dragi tineri, drum bun pe calea evangheliei! Salut novicele de la Fiicele Mariei Ajutătoare, pe credincioşii din Unitatea pastorală din Camisano şi Campodoro din Dieceza de Vicenza. Doresc să salut din inimă pe tinerii de la CVS din Puglia, care sunt conectaţi cu noi prin televiziune.

Şi urez tuturor o duminică frumoasă. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu


 

Scrisoare apostolică în formă de “motu proprio”
a suveranului pontif
Francisc

“Traditionis custodes”

despre folosirea liturgiei romane
anterioare reformei din 1970

Păzitori ai tradiţiei, episcopii, în comuniune cu episcopul de Roma, constituie principiul şi fundamentul vizibil de unitate în Bisericile lor particulare[1]. Sub conducerea Duhului Sfânt, prin vestirea Evangheliei şi prin intermediul celebrării Euharistiei, ei conduc Bisericile particulare, încredinţate lor[2].

Pentru a promova înţelegerea şi unitatea Bisericii, cu grijă paternă faţă de cei care în unele regiuni au aderat la formele liturgice antecedente reformei voite de Conciliul al II-lea din Vatican, veneraţii mei predecesori, Sfântul Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea, au acordat şi au reglementat facultatea de a utiliza Liturghierul Roman editat de Sfântul Ioan al XXIII-lea în anul 1962[3]. În acest mod au intenţionat “să faciliteze comuniunea eclezială pentru acei catolici care se simt legaţi de unele forme liturgice precedente” şi nu pentru alţii[4].

Pe urma iniţiativei veneratului meu predecesor Benedict al XVI-lea de a-i invita pe episcopi la o verificare a aplicării scrisorii motu proprio Summorum Pontificum, la trei ani de la publicarea sa, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a desfăşurat o consultare capilară a episcopilor în 2020, ale cărei rezultate au fost analizate în mod ponderat în lumina experienţei formate în aceşti ani.

Or, luând în considerare dorinţele formulate de episcopat şi fiind ascultată părerea Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, doresc, cu această scrisoare apostolică, să continui şi mai mult în căutarea constantă a comuniunii ecleziale. De aceea, am considerat oportun să stabilesc ceea ce urmează:

Art. 1. Cărţile liturgice promulgate de sfinţii pontifi Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea, în conformitate cu decretele Conciliului al II-lea din Vatican, sunt unica exprimare a lui lex orandi a Ritului Roman.

Art. 2. Episcopului diecezan, ca moderator, promotor şi păzitor al întregii vieţi liturgice în Biserica particulară încredinţată lui[5], îi revine să reglementeze celebrările liturgice în dieceza sa[6]. De aceea, este competenţa sa exclusivă să autorizeze folosirea lui Missale Romanum din 1962 în dieceză, urmând orientările de la Scaunul Apostolic.

Art. 3. Episcopul, în diecezele în care până acum există prezenţa unuia sau mai multor grupuri care celebrează conform Liturghierului antecedent reformei din 1970:

§ 1. să constate că aceste grupuri nu exclud validitatea şi legitimitatea reformei liturgice, a hotărârilor Conciliului al II-lea din Vatican şi a magisteriului suveranilor pontifi;

§ 2. să indice unul sau mai multe locuri unde credincioşii care aderă la aceste grupuri să se poată aduna pentru celebrarea euharistică (însă nu în bisericile parohiale şi fără a înfiinţa noi parohii personale);

§ 3. să stabilească în locul indicat zilele în care sunt permise celebrările euharistice cu folosirea Liturghierului Roman promulgat de Sfântul Ioan al XXIII-lea în 1962[7]. În aceste celebrări lecturile să fie proclamate în limba poporului, folosind traducerile Sfintei Scripturi pentru uzul liturgic, aprobate de respectivele Conferinţe Episcopale;

§ 4. să numească un preot care, ca delegat al episcopului, să se ocupe de celebrări şi de îngrijirea pastorală a acestor grupuri de credincioşi. Preotul să fie capabil pentru această funcţie, să fie competent cât priveşte utilizarea lui Missale Romanum antecedent reformei din 1970, să aibă o cunoaştere a limbii latine astfel încât să poată înţelege pe deplin rubricile şi textele liturgice, să fie animat de o caritate pastorală vie şi de un simţ de comuniune eclezială. De fapt, este necesar ca preotul numit să preţuiască nu numai celebrarea demnă a liturgiei, ci şi îngrijirea pastorală şi spirituală a credincioşilor.

§ 5. să se ocupe, în parohiile personale înfiinţat în mod canonic în folosul acestor credincioşi, de o verificare corespunzătoare în privinţa utilităţii efective pentru creşterea spirituală şi să evalueze dacă să le menţină sau nu.

§ 6. va avea grijă să nu autorizeze constituirea de noi grupuri.

Art. 4. Preoţii hirotoniţi după publicarea acestui motu proprio, care intenţionează să celebreze cu Missale Romanum din 1962, trebuie să facă o cerere formală la episcopul diecezan care, înainte de a acorda autorizarea, va consulta Scaunul Apostolic.

Art. 5. Preoţii care celebrează deja conform Missale Romanum din 1962 vor cere de la episcopul diecezan autorizarea pentru a continua să se folosească de această facultate.

Art. 6. Institutele de viaţă consacrată şi societăţile de viaţă apostolică, înfiinţate odinioară de Comisia Pontificală Ecclesia Dei, trec sub competenţa Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică.

Art. 7. Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor şi Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, pentru materiile aflate în competenţa lor, vor exercita autoritatea Sfântului Scaun, veghind cu privire la respectarea acestor dispoziţii.

Art. 8. Normele, instrucţiunile, permisiunile şi cutumele precedente, care sunt neconforme cu ceea ce este stabili de această motu proprio, sunt abrogate.

Tot ceea ce am deliberat cu această scrisoare apostolică în formă de motu proprio, poruncesc să fie respectat în toate părţile sale, în pofida oricărui lucru contrar, deşi este demn de menţionare deosebită, şi stabilesc să fie promulgată prin publicarea în cotidianul “L’Osservatore Romano”, intrând imediat în vigoare şi, după aceea, să fie publicat în Comentariul oficial al Sfântului Scaun, Acta Apostolicae Sedis.

Dat la Roma, la Sfântul Ioan din Lateran, în ziua de 16 iulie 2021, comemorarea liturgică a Sfintei Fecioare Maria de pe muntele Carmel, al nouălea al pontificatului meu.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică “Lumen gentium”, 21 noiembrie 1964, nr. 23: AAS 57 (1965) 27.

[2] Cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică “Lumen gentium”, 21 noiembrie 1964, nr. 23: AAS 57 (1965) 32; CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Decret despre misiunea pastorală a episcopilor în Biserică “Christus Dominus”, 28 octombrie 1965, nr. 11: AAS 58 (1966) 677-678; Catehismul Bisericii Catolice, nr. 833.

[3] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Litt. Ap. Motu proprio datae “Ecclesia Dei“, 2 iulie 1988: AAS 80 (1998) 1495-1498; BENEDICT AL XVI-LEA, Litt. Ap. Motu proprio datae “Summorum Pontificum“, 7 iulie 2007: AAS 99 (2007) 777-781; Litt. Ap. Motu proprio datae “Ecclesiae unitatem“, 2 iulie 2009: AAS 101 (2009) 710-711.

[4] IOAN PAUL AL II-LEA, Litt. Ap. Motu proprio datae “Ecclesia Dei“, 2 iulie 1988, nr. 5: AAS 80 (1998) 1498.

[5] Cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia despre liturgia sacră “Sacrosanctum Concilium“, 4 decembrie 1963, nr. 41: AAS 56 (1964) 111 Caeremoniale Episcoporum, nr. 9; CONGREGAŢIA PENTRU CULTUL DIVIN ŞI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, Instrucţiune despre unele lucruri care trebuie respectate şi evitate cu privire la Preasfânta Euharistie “Redemptionis Sacramentum“, 25 martie 2004, nr. 19-25: AAS 96 (2004) 555-557.

[6] Cf. CIC, can. 375 §1 can. 392.

[7] Cf. CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Decretul “Quo magis” cu privire la aprobarea a şapte noi prefeţe pentru forma extraordinară a Ritului Roman, 22 februarie 2020, şi Decretul “Cum sanctissima” cu privire la celebrarea liturgică în cinstea sfinţilor în forma extraordinară a Ritului Roman, 22 februarie 2020: L’Osservatore Romano, 26 martie 2020, p. 6.

Biserica Catolică din Uniunea Europeană face apel la politici mai favorabile familiei şi la politici europene care să stimuleze solidaritatea între generaţii.

de Robin Gomes

Comisia Conferinţelor Episcopale din Uniunea Europeană (COMECE) a emis un comunicat de presă la 12 iulie 2021, în care spune că a făcut un apel pentru politici favorabile familiei şi solidaritate între generaţii în contribuţia sa la consultarea privind “Cartea verde privind îmbătrânirea” a Comisiei Europene.

Publicată de Comisia Europeană la 27 ianuarie, Cartea verde a fost supusă unei largi consultări, care s-a încheiat la 21 aprilie, la care a contribuit şi COMECE. Principalul obiectiv al consultării a fost lansarea unei ample dezbateri publice privind reglementările necesare pentru a anticipa şi a răspunde la impactul socio-economic al îmbătrânirii populaţiei europene.

Opt nevoi specifice

În contribuţia sa, Biserica din UE a reafirmat obiectivul principal al “Cărţii verzi” şi a subliniat opt nevoi specifice. Aceasta a solicitat îmbunătăţirea participării pe piaţa forţei de muncă, în special pentru lucrătorii în vârstă; punerea în aplicare a sistemelor de învăţare pe tot parcursul vieţii; creşterea gradului de conştientizare în ceea ce priveşte abuzul asupra persoanelor în vârstă; concentrarea atenţiei asupra situaţiei persoanelor în vârstă din zonele rurale; promovarea accesului echitabil şi la preţuri accesibile la asistenţă medicală; punerea în aplicare a unui sistem de pensii echitabil; recunoaşterea calificărilor obţinute prin muncă voluntară; şi promovarea unor noi forme de îngrijire pe termen lung pentru incluziune socială.

În contextul unei speranţe de viaţă mai mari, COMECE a subliniat, de asemenea, importanţa oferirii unei îndrumări spirituale persoanelor în vârstă, precum şi a punerii la dispoziţia generaţiilor tinere a resurselor spirituale şi culturale ale persoanelor în vârstă.

Datele demografice ale Europei

O caracteristică proeminentă a îmbătrânirii în Europa este faptul că numărul persoanelor în vârstă este în creştere. În prezent, 20 % din populaţie are peste 65 de ani, dar se estimează că până în 2070 va fi de 30 %. Se estimează că, până în 2070, vârsta medie în Europa va atinge pragul de 49 de ani, cu cinci ani mai mult decât media actuală. În aceeaşi perioadă, ponderea persoanelor în vârstă de muncă (20-64 de ani) ar urma să scadă de la 59% în prezent la 51% din totalul populaţiei. Procentul persoanelor de peste 80 de ani ar trebui să se dubleze, ajungând la 13% până în 2070. Această tendinţă demografică are un impact semnificativ asupra vieţii de zi cu zi a oamenilor şi în societăţile UE.

Contribuţia Bisericii la această dezbatere

În ultimii ani, COMECE a lucrat intens la problemele legate de schimbările demografice din UE. Ca reacţie la Raportul 2020 al Comisiei Europene privind impactul schimbărilor demografice, COMECE şi Federaţia Asociaţiilor Familiilor Catolice din Europa (FAFCE) au publicat, la 3 decembrie 2020, documentul de reflecţie intitulat “Vârstnicii şi viitorul Europei: solidaritate şi îngrijire între generaţii în vremuri de schimbări demografice”.

În acesta, COMECE a solicitat UE şi statelor sale membre să lucreze la politici care să recunoască rolul crucial al persoanelor în vârstă, protejându-le, promovându-le şi incluzându-le, asigurând în acelaşi timp participarea lor deplină în comunităţile noastre. Această tendinţă a fost reluată şi în recentul document al Academiei Pontificale pentru Viaţă de la Vatican, intitulat “Bătrâneţea: viitorul nostru. Condiţia bătrânilor după pandemie“.

În documentul COMECE-FAFCE se afirmă că “persoanele în vârstă sunt parte integrantă a familiei, o sursă de sprijin şi de încurajare pentru generaţiile mai tinere” şi că “nu pot fi separate de societate şi de reţelele relaţionale”. Documentul subliniază că “persoanele în vârstă nu sunt doar persoane vulnerabile, ci şi actori dinamici ai vieţii sociale”.

Papa Francisc şi persoanele în vârstă

Comunicatul de presă al COMECE din 12 iulie vine cu doar câteva zile înainte de prima “Zi mondială a bunicilor şi a vârstnicilor”, care va fi celebrată de Biserica Catolică la 25 iulie. Anunţată de Papa Francisc pe 31 ianuarie, această zi anuală va fi celebrată în fiecare an în a patra duminică din iulie, în apropierea sărbătorii Sfinţilor Ioachim şi Ana, bunicii lui Isus. Tema aleasă de papa pentru această primă ediţie din acest an este “Eu sunt cu voi în toate zilele” (cf. Mt 28,20).

Sfântul Părinte a acordat credincioşilor şi posibilitatea de a obţine indulgenţa plenară pe 25 iulie, dedicând timp suficient pentru a vizita efectiv sau virtual persoanele vârstnice aflate în nevoie sau în dificultate (cum ar fi bolnavii, persoanele abandonate, persoanele cu dizabilităţi şi alte cazuri similare).

De asemenea, papa a difuzat un mesaj video în care a subliniat că vocaţia vârstei a treia este aceea de a “păzi rădăcinile, de a transmite credinţa tinerilor şi de a avea grijă de cei mici”.

(După Vatican News, 15 iulie 2021)

Traducere de Ovidiu Bişog

* * *

Din arhiva ercis.ro:

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru Ziua Mondială a Bunicilor şi a Bătrânilor (25 iulie)

 

Decret al Penitenţiariei Apostolice cu privire la acordarea indulgenţei cu ocazia Zilei Mondiale a Bunicilor şi a Bătrânilor (22 iunie)

“Eu sunt cu tine în toate zilele” (cf. Mt 28,20) este tema primei Zile Mondiale a Bunicilor şi Bătrânilor care se va celebra la 25 iulie

O zi mondială dedicată bunicilor şi bătrânilor, din iulie, în Biserica Catolică

CONTACTAȚI-NE PRIN EMAIL

    By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

    Flag Counter