TĂCEREA

Un om s-a dus la un călugăr de clauzură.

L-a întrebat:

– Oare ce înveţi din viaţa ta de tăcere?

Călugărul tocmai scotea apă dintr-o fântână şi i-a spus vizitatorului:

– Priveşte în adâncul fântânii! Ce vezi?

Omul a privit în fântână.

– Nu văd nimic.

După puţin timp, în care a rămas perfect nemişcat, călugărul i-a spus vizitatorului:

– Priveşte acum! Ce vezi în fântână?

Omul a ascultat şi a răspuns:

– Acum mă văd pe mine însumi: mă oglindesc în apă.

Călugărul a spus:

– Vezi, când scufund găleata, apa este tulburată. Acum însă este liniştită. Aşa este experienţa tăcerii: omul se vede pe sine!

Când mă duc să mă aşez lângă bunica mea în timp ce împleteşte… bunica mea miroase a pudră şi are o respiraţie uşoară, uşoară. Din când în când ridică ochii şi surâde puţin, însă de obicei se limitează să lucreze şi să respire… Mda, parcă m-ar legăna…” (Amelia, 14 ani).

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013