TATĂ SUB PAT

Când eram mică, un tată era pentru mine ca lumina din frigider. Fiecare casă avea câte unul, dar nimeni nu ştia în realitate ce făceau atât unul, cât şi celălalt, după ce uşa se închidea.

Tatăl meu ieşea din casă în fiecare dimineaţă. Apoi, în fiecare seară, când se întorcea, părea fericit că ne revedea. Numai el reuşea să deschidă vasul de murături în oţet, când ceilalţi nu reuşeau. Era singurul care nu se temea să meargă în beci singur. Se tăia în timp ce se bărbierea, dar nimeni nu-i dădea un pupic şi nu îi arăta compasiune. Când ploua, în mod clar, el era cel care mergea să ia maşina şi o aducea în faţă, la intrare. Dacă cineva era bolnav, el ieşea să cumpere medicamentele. Punea capcanele pentru şoareci, curăţa trandafirii, astfel încât să ne putem duce la poarta de la intrare fără a risca să ne înţepăm. Când am primit prima bicicletă, a pedalat kilometri întregi alături de mine, până am fost în stare să mă descurc singură. Mă temeam de toţi ceilalţi taţi, dar nu de al meu. Odată i-am pregătit ceaiul. Era apă îndulcită cu zahăr, dar el s-a aşezat pe un scăunel şi l-a sorbit spunând că este excelent.

Ori de câte ori mă jucam cu păpuşile, păpuşa mamă avea o mulţime de treburi de făcut. Nu ştiam însă ce să-i fac păpuşii tată, astfel că spuneam: „Bine, acum ies şi mă duc să lucrez”, apoi o aruncam sub pat.

Când aveam nouă ani, într-o dimineaţă, tatăl meu nu s-a sculat pentru a merge la muncă. S-a dus la spital şi a murit în ziua următoare. Atunci m-am dus în camera mea şi am căutat păpuşa tată sub pat. Am găsit-o, am şters-o de praf şi am pus-o pe patul meu.

Tatăl meu nu făcea niciodată nimic. Nu mi-am imaginat că dispariţia lui mă doare atât de mult. Nici astăzi nu ştiu de ce. (Erma Bombek)

O doamnă a mărturisit: „Sunt câţiva ani de când a murit tatăl meu şi încă simt puternică remuşcarea că nu i-am spus niciodată: «Tată) te iubesc»”.

 

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013