Când a împlinit 20 de ani, Alexandru cel Mare a reușit să primească în dar de la tatăl său, regele Filip, un cal pe care nimeni nu reușise vreodată să-l îmblânzească: Bucefal, un cal cu un aspect foarte plăcut, dar cu o fire bizară și sălbatică. Alexandru voia cu orice preț să-l îmblânzească.

– Cu toți caii care sunt aici, fiule, de ce nu-ți găsești un altul? îi spunea bunul rege Filip.

Dar Alexandru voia să-l îmblânzească tocmai pe Bucefal. Încerca deja de trei luni și, în ciuda dezmierdărilor, a cuvintelor șoptite ca unui prieten, nu reușise încă să-i stea o clipă pe crupă.

Cei care încercaseră înainte de el îi spuneau:

– Ai grijă, Alexandre, lasă-l să meargă în păduri, înainte de a-ți face rău!

Într-o zi, în timp ce se uita la sălbaticul său prieten, Alexandru a observat cum calul ținea capul foarte jos, parcă ascuns între cele două copite de dinainte.

Era în căldura amiezii. Reflectând, Alexandru și-a amintit că Bucefal făcea întotdeauna astfel în zilele cu soare și niciodată seara sau în zilele urâte. Apoi, încercările sale de a-l îmblânzi erau mai ușoare în zilele înnorate. Deodată a avut o idee: „Poate se teme de soare”.

În timp ce strălucea un soare splendid, Alexandru a sărit în fața lui Bucefal, i-a prins cu putere capul și cu toate forțele sale i l-a ridicat în sus. Ochii calului s-au îndreptat pentru prima dată spre soare. Alexandru și-a dat seama că nu mai străfulgerau, ci deveneau tot mai docili. Păreau într-un fel că râd.

Când tânărul a slăbit puternica strângere cu care îl apucase, capul calului a rămas drept, energic și liniștit. Alexandru a scos un strigăt de bucurie, l-a îmbrățișat, i-a sărit pe crupă și l-a lansat într-un galop nestăpânit pe câmpia Macedoniei.

Bucefal învinsese teama de a privi soarele. Acum, și oamenii se temeau mai puțin de el.

„Era în sinagogă un om care avea duh de diavol necurat și striga în gura mare: <<Ei! Ce ai cu noi, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne distrugi?>> ” (LC 4,33-34).

Este strigătul unei religii ruinate, religia diavolilor, a ateilor: Dumnezeu trezește teamă.

Câți înspăimântați de Dumnezeu sunt. Oameni care se apropie de el cât mai puțin cu putință, care îi vorbesc în grabă, fără a-l privi înfață și care, îndată ce pot, cu un suspin de ușurare, se îndepărtează de el, pentru că le trezește plictiseală.

Este ceea ce poate fi cel mai îndepărtat lucru de adevăratul raport cu Dumnezeu, care este desăvârșirea iubirii.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013