Mama și tatăl Paulei nu se mai iubeau. Paula, bună și blândă, înțelegea totul. Tatăl și mama erau plini de ură și-și întorceau spatele. Tatăl, odată, spărsese un pahar lovind cu pumnul în masă, iar mama o pălmuise pe Paula, pentru că încă nu îndrăznea să-l pălmuiască pe tata. 

Paula mergea de la unul la altul și spunea cuvinte plăcute pentru a-i face să râdă, povestea toate lucrurile comice care i se întâmplaseră și ceea ce se petrecuse la școală, încerca să-i împace.

Într-o zi, când situația părea deosebit de gravă, Paula s-a prefăcut chiar că este intoxicată cu benzina pentru scos petele. Voia ca părinții să se împace la căpătâiul ei.

După trei luni, totul reîncepuse. Paula continua munca sa de furnică. Și nu-și pierdea speranța. Noaptea, în pătuțul său, strângea tare la piept puiul său de tigru din stofă, care se numea Titi, și care era ros și pătat de atâtea îmbrățișări, sărutări, stropi de dulceață și lacrimi pe care Paula le vărsase peste el timp de nouă ani.

Din camera tatălui și a mamei se auzeau adesea strigăte ascuțite, blesteme înăbușite și zgomotul cuierelor dărâmate. Paula își astupa tare urechile cu mâinile și se ruga:

– Doamne, te rog, fă-i să înceteze!

Când venea un străin și vedea ochii umflați ai mamei, iar pe tatăl fără glas pentru că strigase prea tare, Paula prevenea criticile și spunea:

– Vezi, cepele sunt de vină.

Sau:           

– Nu știi un medicament pentru tata? Îl doare gâtul și nu mai poate vorbi.

Într-o noapte, Paula a fost trezită de obișnuita ceartă. Dormea cu Titi în brațe și a auzit clar:

– Ajunge! Nu putem continua astfel! spunea mama.

– Tu ești cea care vrei întotdeauna să ai dreptate! a replicat tatăl. Ce sugerezi, deșteapt-o?

– Ne… despărțim. Fiecare pe contul său și… să nu mai vorbim de aceasta!

Casa a fost cuprinsă de tăcere

Doar cineva cu un bun auz ar fi putut auzi mica inimă a Paulei care bătea nebunește: „Tum… tum… tum..”., în timp ce ochii săi se umpleau de lacrimi.

– Nu vreau! Nu vreau! murmura încet.

– Și atunci du-te! a spus o voce.

Paula își ținea suflarea de uimire.

– Cine a vorbit? Cine este aici? a întrebat puțin neliniștită.

– Sunt eu, Titi, a spus acea voce, cu mai mult curaj.

Paula a aprins lumina de pe noptieră și a examinat puiul de tigru din stofă.

– Tu vorbești?

Ochii de sticlă ai lui Titi au strălucit ca și cum ar fi fost adevărați.

– Când se vrea, se poate, a mârâit Titi. Cine iubește atât de mult, poate face să vorbească și pietrele, dacă este numai pentru aceasta. Acum ascultă-mă bine: pot vorbi numai o dată în viață, chiar dacă viața unui animal de stofă este mai degrabă lungă și nu mă pot plânge. E sigur că viața cu tine este mai degrabă… umedă.

– Scuză-mă, a murmurat Paula.

– Nu ai de ce. Când aveai trei luni mă inundai cu altceva… Iată ceea ce trebuie să faci: du-te și reia iubirea pierdută a mamei și a tatălui.

– Unde?

– Există un loc unde se află toate iubirile pierdute. Nu pierde timpul; trebuie să le readuci cât timp sunt încă vii, calde și luminoase; altfel nu este nimic de făcut… Poți merge numai tu. Ia rucsacul: iubirea unui tată și a unei mame este grea.

– Dar nu cunosc drumul, a protestat Paula în timp ce se îmbrăca și lua în spate ghiozdanul cu care mergea la școală.

– O vei găsi. Mergi drept înainte.

– Dar e zidul!

– Ai încredere în mine. Ține-o înainte!

Paula a închis ochii și… a trecut prin zid. S-a trezit într-o grădină traversată de multe cărări. A apucat pe una. După puțin timp, a văzut pe o bancă ceva care strălucea. S-a apropiat și a văzut că era o bucățică din iubirea mamei și a tatălui. Firește, a recunoscut-o imediat, deoarece copiii sunt făcuți prin iubirea mamei și a tatălui. Puțin mai departe, lângă un stejar mare, a văzut o altă bucățică, abia acoperită cu un fir de praf, a iubirii mamei și a tatălui. S-a apropiat și a văzut că, într-un colțișor al trunchiului scorțos, erau încrustate câteva cuvinte: „Riccardo și Ornella, pentru totdeauna”.

– Sunt mama și tata, a murmurat Paula.

A cules praful sclipitor și l-a pus în ghiozdan împreună cu bucata pe care o găsise deja. „Din acest moment, îmi va trebui o groază de timp”, și-a spus.

Tocmai în acel moment a ridicat ochii și a văzut afișul indicator: „Depozit de iubiri pierdute. Pe aici”.

– Mulțumesc, a murmurat și a început să meargă.

Peisajul a început să se schimbe și a început să sufle un vânt rece și tăios. Paula s-a strâns tremurând cu totul de frig. Numai praful de iubire pe care îl găsise răspândea o căldură ușoară și plăcută. Pista cu mult prundiș sfârșea întreruptă de o mlaștină tristă și amenințătoare. Un afiș împodobit cu pânze de păianjen prăfuite arăta: „Mlaștina lui <<Al meu… Ba al meu>>”.

– Tot înainte! a spus Paula cu voce tare.

A strâns pumnii și a pornit prin noroi.

Fiecare pas a costat-o oboseală și lacrimi. Noroiul mlaștinii era cleios și încerca s-o rețină. Dar Paula a ajuns în cealaltă parte. Drumul reîncepea printr-un urcuș abrupt și după câteva serpentine se întrerupea brusc. Paula era obosită și când a văzut ce o aștepta s-a prăbușit umilită. 

– Vai, nu!

Ceea ce avea în față era cea mai rea dintre prăpăstiile pe care le văzuse vreodată. Și în plus, ea suferea de amețeală. Înfipt pe marginea prăpastiei, ieșea la iveală obișnuitul afiș deteriorat: „Saltul încrederii”. Cuvântul „salt” nu-i spunea nimic bun Paulei, dar perspectiva de a se întoarce și a înfrunta mlaștina era la fel de îngrozitoare.

S-a prezentat pe marginea prăpastiei, a închis ochii, a strâns pumnii și a sărit.

A aterizat pe moale. S-a trezit pe un strat de trandafiri enormi, parfumați, colorați, moi ca mătasea. S-a ridicat și a început să meargă cu hotărâre. Prea multă hotărâre. Picioarele sale s-au scufundat, iar spinii, spini enormi ca trandafirii, au rănit-o.

– Vai! a strigat Paula.

O albină care bâzâia ca un elicopter cu coșulețul său pentru a culege nectarul a dojenit-o cu severitate:

– Trebuie să fii delicată, dacă vrei să mergi pe trandafiri. Nu știi?

– Mulțumesc, doamnă albină. Eu caut iubirea pierdută a mamei și a tatălui.

– Aproape ai ajuns. Mergi tot înainte. Și te implor… Delicatețe și respect!

Paula a început să meargă, având mare grijă unde pune picioarele. Cărarea de trandafiri a devenit tot mai solidă și mai sigură.

În sfârșit, după un delușor învăluit în culoarea apusului, Paula a sosit la o construcție ciudată. Afișul nu lăsa îndoieli: „Depozit al iubirilor pierdute. Bonul se va face la casă”.

La bucuria Paulei s-a adăugat preocuparea. Avea exact 1,55 euro într-un buzunar al ghiozdanului. La cât se putea ridica un bon pentru a lua înapoi o iubire pierdută?

Erau alte persoane care stăteau la coadă în fața unui casier ursuz, care ținea în mână o balanță cu două talgere: pe unul punea iubirea pierdută recerută, pe celălalt prețul pe care solicitantul era dispus să-l ofere.

După cum se părea, nimeni nu reușea să plătească suma cerută. Iar casierul, inflexibil, îi trimitea înapoi. În fața Paulei se afla un bărbat trist și cărunt. A pus pe talgerul balanței un milion. Dar talgerul balanței nu s-a mișcat nici un pic. Iubirea pierdută cântărea mult, mult mai mult. Bărbatul a plecat, mai trist și mai cărunt ca mai înainte.

Paula era într-adevăr preocupată. Strângând în mână cele două monede, l-a privit pe casier și a spus cu glasul său de pui de vrabie:

– Aș dori iubirea pierdută a mamei și a tatălui.

Casierul a deschis un dulap și a scos afară din el o mare iubire pe care a așezat-o pe talgerul balanței.

„E încă fierbinte și luminoasă, cu atât mai bine”, s-a gândit Paula.

Cum plătești? a întrebat sever casierul.

Paula a întins, ezitând, mâna cu monedele, apoi, printr-o inspirație de moment, s-a așezat pe celălalt talger al balanței.

Cele două talgere s-au ridicat brusc și s-au oprit perfect echilibrate.

– O.K. Prețul este just! a spus casierul.    

Paula l-a îmbrățișat fericită. A luat iubirea mamei și a tatălui și… s-a trezit acasă.

Când mama și tatăl s-au așezat la masă pentru a lua micul dejun, Paula a sosit în pijama și, fără a vorbi, a pus în mijloc pe masă iubirea pe care o regăsise.

Un val de căldură și de fericire, de sărutări și dorință de a cânta a cuprins casa.

Mama și tatăl o priveau pe copila lor cu ochi care străluceau de o lumină gingașă. Paula aștepta. Mama și tatăl au surâs. Pe căile sale misterioase, iubirea se întorsese la locul ei. 

– Îți mulțumesc, Paula, a spus mama. Noi am înțeles. Acum trebuie să facem o călătorie.

– Și noi…, a continuat tatăl.          

Paula i-a îmbrățișat pe amândoi cu un lung și recunoscător suspin de ușurare. 

Și iubirea are un preț. Tu.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013