Un suveran puternic călătorea prin pustiu urmat de o caravană lungă, care transporta o fabuloasă comoară de aur şi pietre preţioase.

La jumătatea drumului, epuizată de căldura sufocantă a nisipului, o cămilă a caravanei s-a prăbuşit horcăind şi nu s-a mai ridicat.

Cufărul pe care îl transporta s-a rostogolit pe partea laterală a dunei, s-a desfăcut şi a împrăştiat tot conţinutul de perle şi pietre preţioase pe nisip.

Prinţul nu voia să încetinească mersul, tocmai pentru că nu avea alte cufere, iar cămilele erau deja supraîncărcate. Cu un gest între nemulţumire şi mărinimie, i-a invitat pe toţi pajii şi scutierii săi să păstreze pietrele preţioase pe care reuşeau să le culeagă şi să le ia cu ei.

În timp ce tinerii se aruncau cu lăcomie asupra prăzii bogate şi scotoceau cu greu prin nisip, prinţul îşi continua drumul prin pustiu.

A observat că cineva continua să meargă în urma lui. S-a întors şi a văzut că era unul dintre pajii săi, care îl urma gâfâind şi transpirând.

– Şi tu, l-a întrebat prinţul, nu te-ai oprit să strângi nimic?

Tânărul a dat un răspuns plin de demnitate şi devotament:

– Eu îl urmez pe regele meu.

Mulţi dintre discipolii lui s-au retras şi nu mai mergeau cu el. Atunci Isus le-a zis celor doisprezece: „Nu cumva vreţi să plecaţi şi voi?” Simon Petru i-a răspuns: „Doamne la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu” (In 6,66-69).

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013