În Evul Mediu, un pelerin a făcut votul că va merge la un sanctuar îndepărtat, așa cum se obișnuia în acele timpuri.

După câteva zile de drum, a trebuit să treacă pe o potecă șerpuitoare pe panta jalnică a unei coline aride și arse de soare. Pe cărare deschideau gura cenușie o mulțime de cariere de piatră. Ici-colo, oameni, șezând pe pământ, tăiau cu dalta bucăți mari pentru a obține blocuri pătrate de piatră de construcție. 

Pelerinul s-a apropiat de primul dintre oameni. L-a privit cu compătimire. Praful și sudoarea îl făceau de nerecunoscut? În ochii împăienjeniți de praful pietrei se citea o oboseală îngrozitoare. Brațul său părea una cu ciocanul greu pe care continua să-l ridice și să-l coboare în mod ritmic.

– Ce faci? a întrebat pelerinul.

– Nu vezi? a răspuns omul, morocănos, fără nici măcar să ridice capul. Sunt mort de oboseală.

Pelerinul nu a spus nimic și și-a reluat drumul. S-a întâlnit îndată cu un al doilea pietrar. Era la fel de obosit, rănit, prăfuit.

– Ce faci? l-a întrebat și pe acesta pelerinul.

– Nu vezi? Lucrez de dimineață până seara pentru a o susține pe soție și pe copiii mei, a răspuns omul.

În tăcere, pelerinul și-a reluat drumul. A ajuns aproape de vârful colinei. Acolo era un al treilea pietrar. Era extrem de obosit, ca și ceilalți. Avea și el un strat de praf și sudoare pe față, dar ochii expuși așchiilor de piatră aveau o seninătate ciudată.

– Ce faci? a întrebat pelerinul.

– Nu vezi? a răspuns omul surâzând cu demnitate. Construiesc o catedrală.

Și cu brațul a arătat valea unde se înălța o mare construcție, plină de coloane, arcuri și cutezătoare ornamente piramidale din piatră cenușie, îndreptate spre cer.

Construiești o catedrală…

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013