DEPARTE CU VÂNTUL

Pe pajiștea unei grădini publice, în soarele călduț al primăverii, în mijlocul ierbii fragede, au răsărit frunzele dantelate și puternice ale florilor. Una dintre acestea era o minunată floare galbenă, nevinovată, aurită și senină ca un apus de mai. După puțin timp, floarea a devenit o „păpădie”: o sferă ușoară, brodată de coronițe de puf prinse de semințele care stăteau foarte strânse în centrul păpădiei.

Și câte presupuneri făceau micile semințe! Câte visuri legăna adierea de seară, când primii greieri timizi își intonau serenada!

– Unde vom merge pentru a germina?

– Cine știe?

– Numai vântul știe.

Într-o dimineață, păpădia a fost prinsă de degetele invizibile și puternice ale vântului. Semințele au plecat prinse de mica lor parașută și au zburat, împinse de curentul de aer.

– Adio… adio, se salutau micile semințe.

În timp ce majoritatea aterizau în pământul bun al grădinilor și pajiștilor, una, cea mai mică dintre toate, a făcut un zbor foarte scurt și a ajuns în crăpătura cimentului unui trotuar. Era puțin praf adus de vânt și de ploaie, atât de sărăcăcios în comparație cu pământul bun și fertil al pajiștii.

– Dar este totul al meu! și-a zis sămânța.

Fără a se gândi de două ori, s-a ghemuit foarte bine și a început imediat să lucreze la prinderea rădăcinilor.

în fața crăpăturii, în ciment, era o bancă strâmbă și mâzgălită. Chiar pe acea bancă se așeza adesea un tânăr. Era un tânăr zbuciumat și cu privirea neliniștită. Nori negri apăsau asupra inimii sale și mereu își ținea pumnii strânși.

Când a văzut două frunzulițe zimțate, de un verde crud, care își deschideau drumul în ciment, a râs cu amar:

– Nu vei reuși! Ești ca mine! Și le-a călcat cu un picior.

A doua zi însă, a văzut că frunzele se ridicaseră și deveniseră patru.

Din acel moment, nu a mai reușit să-și ia ochii de la mica plantă încăpățânată și curajoasă. După câteva zile s-a ivit floarea, galben strălucitoare, ca un strigăt de fericire.

Pentru prima dată după atâta timp, tânărul abătut a simțit că resentimentul și amărăciunea care îi apăsau inima începeau să dispară. A ridicat capul și a respirat din adâncul plămânilor. A lovit tare cu pumnul în spătarul băncii și a strigat:

– Desigur, putem să răzbim!

Simțea nevoia de a plânge și a râde. A atins ușor cu degetele căpșorul galben al florii.

Plantele simt iubirea și bunătatea ființelor umane. Pentru mica și curajoasa păpădie, mângâierea tânărului a fost lucrul cel mai frumos din viată.

 

Nu întreba vântul de ce te-a adus unde ești. Chiar dacă ești sufocat de ciment, lucrează la înfigerea rădăcinilor și trăiește. Tu ești un mesaj.

Chiar și aceste istorioare sunt semințe purtate de vânt. Unde vor cădea și ce vor face, numai vântul o știe.

 

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013