Cu mulți ani în urmă, în China trăiau doi prieteni. Unul era foarte priceput la cântatul din harpă. Celălalt era foarte talentat în arta rară de a ști să asculte.

Când primul interpreta un cântec despre un munte, cel de-al doilea spunea:

– Văd muntele ca și cum l-am avea înainte.

Când primul cânta despre un pârâu, cel care asculta izbucnea:

– Aud apa curgând printre pietre.

Dar într-o zi nefericită, cel care asculta s-a îmbolnăvit și a murit. Primul prieten a tăiat corzile harpei sale și nu a mai cântat.

Existăm cu adevărat dacă cineva ne ascultă. Darul cel mai mare pe care-l putem face unei persoane este s-o ascultăm „cu adevărat”.

O fată foarte sensibilă a vorbit cu un profesor despre o problemă a sa foarte preocupantă. Profesorul i-a sugerat să stea de vorbă cu părinții. Fata a încercat, dar, chiar și în fața neliniștii și a confuziei sale, ai săi au minimalizat subiectul și au schimbat discuția, asigurând-o că „exagera”, că „urma să depășească problema” etc. Au refuzat discuția cu ea ca și cum, ignorând-o, problema ei se putea rezolva de la sine.

Numai după o încercare de sinucidere a fiicei, părinții au reacționat:

– De ce nu ne-ai spus că aveai probleme? au întrebat-o.

– Și voi de ce nu ați ascultat când vă spuneam?

O fată a scris: „Seara, când sunt în pat, mă întorc spre perete și-mi vorbesc, pentru că eu mă ascult”.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013