Au fost odată două blocuri de gheață. S-au format în timpul iernii lungi, în interiorul unei grote de trunchiuri, roci și mărăcini, în mijlocul unei păduri de pe povârnișurile unui munte.

Stăteau față în față cu o ostentativă indiferență reciprocă. Relațiile lor constau într-o anumită răceală. Doar un „bună ziua” sau un „bună seara”. Nimic mai mult. Adică nu reușeau să „spargă gheața”

Fiecare gândea despre celălalt: „Ar putea chiar să vină spre mine”. Dar blocurile de gheață, singure, nu pot nici să meargă, nici să se miște.

Nu se întâmpla nimic și fiecare bloc de gheață se închidea și mai mult în sine.

În grotă trăia un bursuc, care într-o zi a izbucnit:

– Păcat că trebuie să stați aici. Este o zi minunată cu soare!

Cele două blocuri de gheață au scârțâit din greu. Încă de mici au învățat că soarele era marele pericol.

În mod surprinzător de acea dată, unul dintre blocurile de gheață a întrebat:

– Cum este soarele?

– Este minunat… Este viața, a răspuns încurcat bursucul. Poți să ne deschizi o gaură în acoperișul vizuinii…

– Aș vrea să văd soarele…, a spus celălalt.

Bursucul nu a așteptat să i se repete. A făcut o ruptură în amestecul de rădăcini și lumina caldă și dulce a soarelui a intrat ca un val aurit.

După câteva luni, într-o amiază, în timp ce soarele încălzea ușor aerul, unul dintre blocuri și-a dat seama că se putea topi și transforma în lichid, devenind un pârâu limpede. Se simțea diferit, nu mai era același bloc de gheață de mai înainte. Și celălalt a făcut aceeași minunată descoperire. Zi de zi, din blocurile de gheață au izvorât două pâraie de apă, care curgeau la intrarea grotei și, puțin mai departe, se vărsau împreună, formând un mic lac cristalin, care reflecta culoarea cerului.

Cele două blocuri de gheață simțeau încă răceala lor, dar și slăbiciunea și singurătatea lor, preocuparea și nesiguranța, care erau comune. Au descoperit că sunt făcute în același fel și că în realitate au nevoie unul de altul.

Au venit doi sticleți și o ciocârlie și au băut apă. Insectele au venit să bâzâie în jurul lacului, o veveriță cu coada lungă și moale a făcut baie în el.

Și în toată această fericire se oglindeau cele două blocuri de gheață, care acum găsiseră o inimă.

Uneori ajunge o rază de soare, un cuvânt bun, un salut, o mângâiere, un zâmbet. Ne trebuie atât de puțin pentru a-i face fericiți pe cei care stau alături de noi. Atunci, de ce nu o facem?

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013