DOUĂ PIETRICELE ALBASTRE

Două pietricele, cam de mărimea unei castane, se aflau în albia unui râu. Erau în mijlocul a mii de alte pietre, mari și mici, și totuși se distingeau de toate celelalte, pentru că erau de o culoare albastră mai intensă. Când o rază de soare le mângâia, străluceau ca două bucăți de cer căzute în apă. Ele știau foarte bine că sunt cele mai frumoase pietre ale râului și se lăudau cu aceasta de dimineață până seara. Priveau pline de compătimire la celelalte pietre care erau cenușii, albe, cu dungi, roșcate, pătate etc.

– Noi suntem fiicele cerului! strigau, când vreo piatră obișnuită se apropia prea mult. Păstrați distanța cuvenită! Noi avem sângele albastru. Nu avem nimic de a face cu voi! 

Într-un cuvânt, erau două pietre îngâmfate și insuportabile. Își petreceau zilele gândindu-se ce vor deveni, imediat ce vreunul le va descoperi.

–  Vom ajunge, desigur, să fim prinse în vreun colier, împreună cu alte pietre prețioase ca și noi.

– Pe degetul alb și subțire al vreunei mari doamne.

– Pe coroana reginei Olandei.

–  Pe acul de cravată al prințului de Țara Galilor. Ne așteaptă o viață deosebită…

– Hoteluri de lux, croaziere, baluri, festivități, recepții… Vom merge până la Katmandu…

 Într-o bună dimineață, pe când razele soarelui se jucau cu dantelele de spumă ale pietrelor mai mari, o mână de om a scormonit în apă și a cules cele două pietricele albastre.

– Ura! au strigat cele două la unison. Plecăm!     

Au ajuns într-o cutie de carton împreună cu alte pietre colorate.

– Vom rămâne aici foarte puțin! au spus, sigure de indiscutabila lor frumusețe.

Situația a durat mai mult decât se prevăzuse. Cele două pietricele au fost hurducate încoace și încolo, au schimbat adesea cutia, au fost de multe ori cântărite din ochi și pipăite de mâini aspre. Au rămas ultimele în cutie.

 Apoi o mână le-a luat și le-a aruncat cu necuviință pe un perete în mijlocul altor pietricele, pe o porțiune de ciment foarte lipicioasă.

– Hei! Mai încet! Noi suntem prețioase! strigau pietricelele albastre. Dar două ciocănituri sonore le-au înfipt și mai mult în ciment.

Au plâns, s-au rugat, au amenințat. Nu s-a putut face nimic.

Cele două pietricele albastre s-au văzut țintuite în Perete.

Amărăciunea și deziluzia le umpleau de reflexe viorii.

–  Neam de imbecili, măgari și incompetenți! N-au înțeles importanța noastră!

Timpul a reînceput să treacă încet. Cele două pietricele albastre erau tot mai furioase și nu se gândeau decât la un singur lucru: să fugă. Dar nu era ușor să scape din menghina cimentului, care era inflexibilă și de nezdruncinat. Cele două pietricele nu și-au pierdut curajul. S-au împrietenit cu un firicel de apă, care curgea din când în când peste ele. Când au fost sigure de loialitatea apei, i-au cerut favoarea care le stătea atât de mult la inimă.

– Infiltrează-te pe sub noi, te rugăm. Și smulge-ne din acest zid blestemat.

Apa nu a așteptat să i se repete a doua oară. Era plăcerea ei să se infiltreze în pereți și se distra mult în a face crăpături și a fărâma betonul. A făcut tot ce a putut și după câteva luni pietricelele se mișcau puțin în cochilia de beton.

În sfârșit, într-o noapte umedă și răcoroasă, tac! tac! Cele două pietricele au căzut la pământ.

– Suntem libere!

Și în timp ce erau pe pardoseală, au aruncat o privire spre ceea ce fusese închisoarea lor.

-Vai!

Lumina lunii care pătrundea printr-o mare fereastră lumina un splendid mozaic. Mii de pietricele colorate și aurite formau figura Domnului nostru. Era cel mai frumos Isus pe care pietricelele l-au văzut vreodată. Dar fața… dulcea față a Domnului, într-adevăr, avea ceva ciudat. Părea cea a unui orb. Ochilor săi le lipseau pupilele!

– Vai, nu!

Cele două pietricele albastre au înțeles. Ele erau pupilele lui Isus. Cine știe cât de bine stăteau, cât de mult străluceau, cât de admirate erau, acolo sus.

Au deplâns amar decizia lor. Cât de nechibzuite au fost!

Dimineața, un sacristan distrat s-a împiedicat de cele două pietricele și, deoarece la umbră și în praf toate pietrele sunt egale, le-a luat și, bombănind, le-a aruncat la coșul de gunoi. 

 

N-ai decât să te dai singur jos din poziția în care ești: tu oricum rămâi pupila ochilor lui Dumnezeu

 

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013