Fata era foarte prost dispusă. Își arăta toți țepii asemenea unui arici chinuit de un câine. Prea multe obligații acasă, prea multe întrebări, prea multe de toate…

Mama îi repeta obișnuita predică, cu raționamente, explicații și recomandări.

Fata a devenit și mai mohorâtă. Apoi a privit-o pe mama sa drept în ochi și i-a spus răspicat:

– Mamă, sunt obosită și sătulă de predicile tale. De ce nu mă prinzi în brațe și nu mă ții strâns? Nici un sfat nu va putea să-mi facă atât bine!

Mama a rămas cu gura căscată. Ochii fiicei implorau o îmbrățișare. Cu glasul întrerupt de tendința de a plânge, a zis:

– Vrei… vrei să te îmbrățișez? Dar știi că și eu… și eu vreau ca tu să mă îmbrățișezi?

A primit fiica în brațele deschise și a strâns-o la sine, ca și cum ar fi fost încă o copilă.

Oricine, nu contează vârsta (chiar și la 70 de ani), are nevoie de mângâierea unei îmbrățișări, de a fi ținut strâns, de o expresie concretă de iubire. Adesea devenim prea rezervați, prea timizi pentru a arăta adevăratele noastre sentimente. Și atunci le ascundem în spatele unei măști reci și severe, de teama de a nu lăsa să se întrevadă vulnerabilitatea noastră în fața celor pe care-i iubim.

Dar numai căldura umană e cea care ne poate salva de marele frig al acestei epoci.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013