PLECAREA SOLDATULUI

În timpul Primului Război Mondial, au fost chemaţi pe front şi cei foarte tineri, chiar de 18 ani. Despărţirea acestor soldaţi de familii era sfâşietoare.

În gara unui mare oraş, părinţii şi prietenii se adunau în jurul unui grup de soldaţi gata de plecare. Toţi se îmbrăţişau plângând: mulţi se vedeau pentru ultima oară.

Un om strângea mâna băiatului său şi încerca în zadar să-i spună: „La revedere”. Ochii săi erau plini de lacrimi. Mâinile îi tremurau şi tatăl nu reuşea să vorbească. Acela era singurul său fiu, îl iubea din toate puterile sale. Dar ce putea să-i spună? Ce putea să i-1 aducă din nou acasă?

Trenul a fluierat. Soldaţii trebuiau să se grăbească să urce în vagon. Omul dorea să-i dea un sfat fiului său. L-a strâns la piept şi i-a şoptit:

– Ionică al meu, Ionică al meu! Să nu te laşi ucis!

Soldaţii erau în trenul gata de plecare. Mulţimea aplauda şi agita braţele în semn de salut.

Omul, sfâşiat, îl fixa pe Ionică al său, care îl saluta de la fereastră. Voia să-i mai spună ceva. Trenul a început să se mişte. Tatăl a agitat braţul. Apoi şi-a deschis un loc de trecere prin mulţime, s-a apropiat de tren şi a strigat:

– Ionică, băiatul meu, stai aproape de general!

 

Unde stau generalii, nu ajung loviturile duşmanului. Tatăl o ştia. Acesta este darul pe care ţi-l face Biserica: garanţia de a fi mereu aproape de general.

„Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel care rămâne în mine şi eu în el, acela aduce rod mult, pentru că fără mine nu puteţi face nimic” (In 15,5).

„Băiatul meu, stai aproape de general!”.

 

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013