Era odată, într-un colț de țară verde și nepoluat, un lac mic având apa foarte limpede. Era un lac foarte mic, aproape o baltă, dar cerul se reflecta în apa sa pură și îl transforma într-o bijuterie montată în covorul moale al pajiștilor.

Soarele în timpul zilei, luna și stelele în timpul nopții își dădeau întâlnire în oglinda limpede a apei. Sălciile de pe mal, margaretele și iarba de pe coline fremătau de bucurie datorită acelei reflectări a cerului căzut pe pământ care transforma acel colț îndepărtat de lume într-un mic paradis.

Într-o zi însă, gâgâind și dând din aripi, a sosit pe malurile bălții un stol de gâște grase și dominatoare. Imperioasele lor „ga, ga!” și ciocurile lor robuste au tulburat tăcerea și pacea oglinzii cerului.

Gâștele erau creaturi practice, nu se interesau de murmurul vântului și de reflexele apei limpezi. S-au aruncat cu zecile în baltă și au început să se scufunde până la fundul apei în căutare de hrană. „A mânca și a te îngrășa” era motoul lor. Se bălăceau, murdăreau și făceau zgomot.

Pene și stropi zburau din toate părțile. Răcușori, peștișori și toate micile animale care trăiau în micul lac au dispărut într-o clipă în gușa lacomă a gâștelor nesătule. Praful cel mai fin depus pe fund, răscolit și mișcat, a invadat apa. Rămurele, frunze și alge care filtrau și întrețineau apa în lac au fost împrăștiate.

Seara, când tăcerea s-a reîntors printre coline, prima stea a căutat în zadar casa ei pe pământ și luna nu a putut să-și oglindească aici fața de argint. Balta era doar o întindere de mocirlă rău mirositoare și fără viață. Balta era moartă.

Vântul a dus vestea norilor, iar norii, stelelor, lunii și soarelui. Printre frunzele de salcie plângeau prigorile și ciocârliile. În acel colț de țară, cerul nu avea să se mai oglindească.

Micul lac ești tu.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013