Un om bătrân s-a îmbolnăvit grav. Parohul său s-a dus să-l viziteze acasă. Intrând în camera bolnavului, parohul a remarcat un scaun gol, așezat într-o poziție ciudată, alături de patul pe care zăcea bolnavul. L-a întrebat la ce folosea.

Omul i-a răspuns, schițând un surâs:

– Îmi închipui că Isus este așezat pe acel scaun și, înainte să veniți, vorbeam cu el… De-a lungul anilor am găsit extrem de dificilă rugăciunea, până când un prieten mi-a explicat că rugăciunea constă în a vorbi cu Isus. Astfel, acum mi-l imaginez pe Isus așezat pe un scaun în fața mea și-i vorbesc și ascult ce-mi spune drept răspuns. De atunci nu mi-a mai fost greu să mă rog.

După câteva zile, fiica bătrânului domn s-a prezentat în casa parohială pentru a-1 informa pe paroh că tatăl său murise.

A spus:

– L-am lăsat doar două ore. Când m-am întors în cameră, l-am găsit mort, cu capul sprijinit pe scaunul gol pe care-1 voia mereu lângă patul său.

„Fericiți cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu.” (Mt 5,8).

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013