Era odată un bătrân care își pierduse soția și trăia absolut singur. Toată viața lucrase din greu fiind croitor. O serie de necazuri însă îl lăsaseră fără un ban și era așa de bătrân încât nu mai putea lucra pentru a se susține. Mâinile îi tremurau prea tare pentru a ține acul, iar vederea era prea încețoșată pentru a face o cusătură dreaptă. Avea trei fii, dar erau toți mari și căsătoriți și erau așa de ocupați cu activitățile vieții cotidiene, încât abia aveau timpul să ia masa cu tatăl o dată pe săptămână.

Bătrânul devenea, încet, încet, tot mai slab, iar fiii veneau să-l viziteze tot mai rar.

„Nu mă vor în preajmă, acum, spunea în sine, pentru că se tem că eu devin o povară”. Până când într-o zi a avut o idee. În dimineața următoare, s-a dus să se întâlnească cu un prieten dulgher căruia i-a cerut să-i construiască un seif de fier. Apoi s-a dus la un meșter de încuietori și i-a cerut un lacăt mare și vechi. 

La sfârșit, s-a dus în vizită la sticlar și i-a cerut cioburi de sticlă. Bătrânul a adus acasă seiful, l-a umplut până la vârf cu cioburi, l-a închis cu cheia și a pus-o sub masa de bucătărie. Când fiii săi au venit la cină, și-au lovit picioarele de seif. 

 – Ce este în seif? au întrebat privind sub masă.

– Vai, nimic, a replicat bătrânul, numai vechituri.

Fiii l-au ridicat pentru a-i proba greutatea, apoi l-au scuturat și au auzit clinchetul prelungit din interior.

– Trebuie să fie plin cu aurul pe care l-a pus deoparte în acești ani, au șoptit între ei.

Astfel, au vorbit împreună și și-au dat seama că trebuia ținută sub control comoara. Au hotărât să locuiască pe rând cu bătrânul tată, astfel ar fi putut și să aibă grijă de el. În prima săptămână, fiul cel mai tânăr s-a mutat la tatăl său, l-a îngrijit și a gătit pentru el.

Săptămâna următoare a fost rândul celui de-al doilea fiu, iar a treia săptămână, al celui mai mare.

Toate acestea au mers înainte o scurtă perioadă de timp.

În cele din urmă, tatăl s-a îmbolnăvit și a murit. Fiii i-au făcut o înmormântare frumoasă, pentru că știau că era o avere ascunsă sub masa de la bucătărie, deci își puteau permite să cheltuiască acum ceva pentru sărmanul bătrân.

După ce s-a terminat ceremonia, au căutat prin toată casa, până ce au găsit cheia, cu care au deschis seiful. Evident, l-au găsit plin cu cioburi de sticlă.

Ce glumă demnă de dispreț! a spus fiul cel mai în vârstă. E urât să faci aceasta propriilor fii!

– Dar ce altceva ar fi putut face? a întrebat cu tristețe al doilea născut. Trebuie să fim cinstiți cu noi înșine. Dacă nu ar fi fost acest seif, l-am fi neglijat pe tatăl nostru până la sfârșitul zilelor sale.

– Îmi este tare rușine, a plâns cel mai tânăr. L-am constrâns pe tatăl nostru să mintă pentru a ne pune în situația de a respecta porunca pe care ne-a învățat-o când eram copii.

Dar fiul mai în vârstă a examinat seiful, pentru a vedea dacă nu era chiar nimic ascuns printre cioburile de sticlă. A răsturnat cioburile pe podea până ce seiful a fost complet gol.

Atunci, cei trei frați au privit în tăcere în interior, unde au citit inscripția lăsată pentru ei: „Cinstește pe tatăl și pe mama ta”.

Cinstește pe tatăl și pe mama ta.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013