Lângă trunchiul fragil al unui copăcel, grădinarul a legat un par robust de frasin ca să-i fie proptea și să-l ajute să crească drept.

Când vântul invita la dans, copacul adolescent își agita coroana tot mai deasă, începea să se legene și striga:

– Lasă-mă, te rog, pentru ce mă ții așa? Privește, toți ceilalți se lasă legănați de vânt. De ce numai eu trebuie să stau așa de țeapăn?

– Te-ai rupe, repeta neclintit parul. Sau ai lua poziții proaste, ai deveni urât și strâmb.

– Ești bătrân și invidios, lasă-mă, îți zic!

Tânărul copac se agita cu toată puterea, dar bătrânul par rezista cu tenacitate, mai tare și mai încăpățânat ca oricând.

Într-o seară de vară, anunțat de tunete și fulgere, însoțit de violente căderi de grindină, un uragan s-a abătut asupra zonei, înșfăcat de tentaculele furioase ale vântului, copăcelul scârțâia din toate încheieturile, cu coroana care uneori atingea pământul. Rafalele cele mai puternice mai că îi smulgeau rădăcinile din pământ.

– S-a sfârșit! gândea copăcelul.

– Rezistă, fiule! a strigat însă bătrânul par, care și-a adunat forțele încă prezente în bătrânele fibre, sfidând furtuna. O luptă dură, lungă, extenuantă. Dar, la sfârșit, copăcelul era nevătămat. Bătrânul par era însă mort, frânt în două cioturi.

Copacul tânăr a înțeles și a început să plângă.

– Nu mă lăsa! Am încă nevoie de tine! Nu a primit răspuns.

O bucată de par era încă strânsă de tânărul trunchi prin laț, ca într-o ultimă îmbrățișare.

Astăzi, trecătorii privesc uimiți acel copăcel puternic care, în zilele cu vânt, pare cumva că leagănă cu gingășie o bucată veche de lemn uscat.

Viața este darul cel mai incredibil pe care l-ai avut. La câte persoane trebuie să spui „mulțumesc”?

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013