VEVERIȚA BERNARD

Era odată, în parcul unui vechi castel, acum părăginit, un stejar mare, bătrân și generos. Tocmai în stejar, la bifurcația a două ramuri, cinci veverițe vesele, dungate, își construiseră o casă.

Casa veverițelor avea șapte magazii încăpătoare, ale căror intrări semănau cu gurile păsărilor mereu înfometate. Toată vara, veverițele nu făceau altceva decât să alerge, zi și noapte, pentru a umple cu hrană acele depozite. Știau că iarna era lungă și aspră și trebuiau să o înfrunte având cămara plină, dacă voiau să ajungă să vadă primăvara. Veverițele nu se odihneau niciodată: se preocupau cu frenezie pentru a aduna și îngrămădi grâu și nuci, ghinde și alte boabe.

Lucrau toate. Toate, în afară de Bernard.

Bernard era o veveriță cu botișor inteligent, urechi de filozof, blană lucitoare și o frumoasă coadă stufoasă. Dar, în timp ce tovarășele sale alergau înainte și înapoi gâfâind cu lăbuțele pline de provizii, el stătea ridicat cu botul în aer și ochii închiși.

– Și proviziile tale, Bernard? au întrebat.

Bernard s-a cățărat pe o piatră mare și a început să vorbească:

– Închideți ochii. Acum, simțiți razele calde și aurii ale soarelui care se așază pe blana voastră. Sunt strălucitoare, se joacă cu frunzele, sunt curgeri de aur…

Și în timp ce Bernard vorbea, cele patru veverițe au început să se simtă mai calde. Ce magie mai era și aceea?

– Și culorile, Bernard? au întrebat îngrijorate.

– Închideți din nou ochii, a spus Bernard. Și când a vorbit despre albastrul vinetelor, despre macii roșii în grâul galben, despre frunzișoarele verzi ale iederei, au văzut culorile ca și cum ar fi avut atâtea mici câmpuri în cap.

– Și cuvintele, Bernard?

Bernard și-a deschis gura, a așteptat o clipă, și apoi, ca de pe o scenă, a spus:

– Ascunsă în scoarța unui copac, chiar în mijlocul unei păduri minunate, trăiește o veveriță cu blana roșcată, privirea strălucitoare și coada în formă de panaș. Această extraordinară veveriță poartă pe cap o coroană de nuci. Este un geniu: posedă anumite puteri și cunoaște multe secrete. Când un iepuraș este rănit de vânător, geniala veveriță spune care este planta folositoare pentru a vindeca rana. Când o păsărică își frânge o aripă, veverița ingenioasă îi aplică un suport de ace subțiri de pin, ca să poată zbura. Dar lucrul care îi reușește cel mai bine este vindecarea inimilor bolnave de tristețe și de frică. „Ne trebuie atâtea fructe rotunde pentru a trăi, zice geniala veveriță, și atât de multă gingășie. Toate creaturile pădurii sunt ca floricelele care se veștejesc, dacă nu sunt sărutate de razele soarelui. Când un animăluț este trist, eu o fac pe raza de soare. Iar el redeschide petalele inimii sale”.

Când Bernard a tăcut, cele patru veverițe au aplaudat și au strigat:

– Bernard, ești un poet.

Bernard s-a înroșit, s-a înclinat și a spus cu modestie:

– O știu, dragi botișoare.

 

Există două tipuri de „recoltă”: cea care folosește la viața mate¬rială și cea care folosește la viața spirituală.

Omul are nevoie de amândouă. Este o semnificație care vine de departe: nu numai cu pâine trăiește omul.

Descoperirea unei lumi necercetate în noi, a interiorității, a imaginației creatoare, a fanteziei, poate schimba situațiile.

 

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013