Un beduin, urmărit de dușmani cruzi, a fugit unde pustiul era mai aspru și stâncile mai tăioase. A alergat și a alergat, până ce a auzit că zgomotul copitelor cailor care îl urmăreau a slăbit și apoi s-a stins cu totul.

Abia atunci a privit în jur. Ajunsese într-o deschizătură strâmtă și înspăimântătoare asupra căreia se ridicau pereți de granit și ornamente piramidale din bazalt. Cu o foarte mare uimire, a descoperit un fel de cărare care se cățăra prin deschizătură.

A urmat-o și după puțin timp s-a aflat la intrarea unei peșteri adânci și întunecoase. S-a strecurat în întuneric cu pas șovăitor.

– Înaintează, frate, l-a încurajat o voce binevoitoare. În penumbră, beduinul a văzut un pustnic care se ruga.

– Tu trăiești aici? a întrebat beduinul.

– Desigur.

– Dar cum poți să reziști în această peșteră, singur, sărac, departe de toți?

 Pustnicul a zâmbit.

– Eu nu sunt sărac. Am mari comori.

Unde?

– Privește acolo.

Pustnicul a arătat o mică crăpătură care se deschidea într-o parte a peșterii și a întrebat: 

– Ce vezi?

– Nimic.

– Într-adevăr nimic? a întrebat pustnicul.

– Numai o bucată de cer.  

– O bucată de cer: nu ți se pare o comoară minunată? 

Am citit povestirea unui prizonier al naziștilor care scria, total mulțumit, familiei numai pentru că fusese mutat dintr-o celulă cu patru pereți goi în alta în care era o deschidere în partea de sus a unui perete, prin care se putea întrevedea cerul albastru dimineața și câteva stele noaptea. Aceasta, pentru el, era o imensă comoară.

Noi avem toată bolta cerească. Și privim la televizor.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013