Era odată un vagabond căruia îi era foarte foame. După trei zile de post, a ajuns într-un sat. Totuși, acela era satul cel mai zgârcit din întreaga regiune. Locuitorii aveau cămările pline și farfuriile întotdeauna goale: nu invitau niciodată pe nimeni.

–      Trebuie să economisim, repetau. Nu se știe niciodată, îți poate veni un prieten pe neprevăzute.

Dar, ca să spunem adevărul, lacomi și zgârciți cum erau, nimeni dintre ei nu avea prieteni. Cioc, cioc, cioc. Vagabondul a bătut la ușa primei case.

–      Cine ești? Ce vrei? a țipat o voce; cu siguranță vrei ceva gratis, nu? Pleacă, nu am nimic să-ți dau! Eu nu am nimic de aruncat!

Vagabondul a încercat la căsuța vecină. A primit același răspuns. Așa din casă în casă. A bătut, în sfârșit, la casa primarului, îndreptată spre piața satului.

–      Voiam doar să vă cer puțină apă, a spus surâzând spre fața iscoditoare care a ieșit la iveală, tocmai gătesc o supă delicioasă din piatră.

Crăpătura ușii s-a mărit:

–      Ai spus supă din piatră?

–      Da, a spus vagabondul cu o alură inocentă, posed o piatră magică, am nevoie numai de un pic de apă.

Primarul a bodogănit, dar a sosit o găleată de apă.

–      Cât sunteți de drăguț, a murmurat vagabondul, nu ați dori să-mi țineți companie? Nu ca să mă laud dar spun că supa mea de piatră este cea mai bună din lume. Nu aveți o oală puțin mai mare?

–      Eu nu am mai auzit niciodată vorbindu-se de așa ceva, mormăia primarul. Dar a adus ceaunul cel mai mare pe care-l avea și i l-a dat vagabondului, care a aprins un foc în mijlocul pieței, a scos din desagă o piatră mare, a curățat-o bine și apoi a pus-o în oală.

Într-o clipă, vestea despre piatra miraculoasă care fierbea în piață a făcut înconjurul satului. Aproape toți locuitorii au format un cerc în jurul vagabondului și a oalei sale.

–      Și o vei mânca? a întrebat o fetiță, strâmbându-se.

–      Ai dreptate, a spus vagabondul. Supa de piatră este cu mult mai bună cu o ceapă, dar va trebui să mă mulțumesc…

O clipă după aceea, o mână a întins: o ceapă mică.

–      Mulțumesc, doamnă, a spus vagabondul.

A adăugat ceapa și a gustat supa.

–      Mmm, delicioasă.

Oamenii îl priveau cu ochi tot mai neîncrezători.

–      Înțeleg ce gândiți: supa de piatră este cea mai bună mai ales cu cepe și cu o mână de fasole, dar eu mă mulțumesc…

Un băiat a sosit gâfâind cu un vas mic plin cu fasole.

–      Le primesc cu plăcere, dacă mănânci cu mine, a spus vagabondul punând fasolele în oală.

Gospodinele priveau încruntate supa, strâmbând din nas.

–      Ah, știu la ce vă gândiți, a spus vagabondul, supa nu vă place, dacă în afară de fasole și ceapă mu sunt și ciuperci…

–      Ciupercile le pun eu! a exclamat domnișoara Zgârcenie, învățătoarea.

A alergat acasă și s-a întors cu un coșuleț cu ciuperci, care s- au adăugat cepei și fasolelor.

–      Vai, firește, e puțin palidă, s-a scuzat vagabondul. Carnea e cea care dă acea culoare frumoasă supei, în afară de ceapă și ciuperci.

–      Carne! Carne! a exclamat măcelarul și el încântat de ideea de a mânca supă din piatră.

S-a dus să ia o bucată bună de carne și câțiva metri de cârnaț, care s-au adăugat altor ingrediente. Vagabondul a gustat.

–      Un cartof și o sfeclă sau două ar face-o demnă de un rege!

–      O da, da, cartofii! Și sfeclele!

În acest moment, doamnele și-au suflecat mânecile, una dintre ele a săpat furioasă în grădină, scoțând cartofi și sfecle.

–      Dacă vreți să poftiți, aduceți farfurii și linguri… a spus cordial vagabondul. Precum și o față de masă! a adăugat.

–      Dar nu trebuie și un pic de sare? a sugerat o alta și a fugit acasă să aducă sare. Supa bogată deja fierbea ușor în oală: ceapă, fasole, ciuperci, carne, cartofi și sfecle… ca să nu mai vorbim și despre piatră. Mirosul le lăsa gura apă. Brutarul a alergat să ia mai multe pâini crocante, alții au adus brânză, iar hangiul a sosit cu o damigeană de vin nou. Unele gospodine au adus faguri de miere delicioși.

A fost întinsă o față mare de masă în mijlocul pieței, toți s-au așezat, iar vagabondul a umplut farfuriile cu supa aburindă și plăcut mirositoare. Au mâncat cu toții cu bucurie și, grație vinului, au sfârșit cântând cât îi ținea gura.

–      Vai, acesta este cel mai bun prânz pe care l-am luat vreodată în viața mea! s-a bucurat primarul când a terminat. Piatra aceea a ta este într-adevăr extraordinară.

–      Este a voastră, dragi prieteni, v-o dăruiesc, a spus vagabondul.

–      Ce? Ne dăruiești într-adevăr piatra magică? au întrebat locuitorii satului, cu ochii strălucitori. Vom putea să ne reîntâlnim pentru a mânca și a petrece împreună alte dăți cu supă de piatră. Și nu ne va costa nici un ban!

–      Ei, a spus vagabondul îmbrăcându-și haina, amintiți-vă însă să adăugați un pic de sare și ceapă și fasole și ciuperci și un pic de carne…

–      Nu vom uita, cu siguranță.

–      În realitate, am observat că aceste mici adaosuri fac supa mai bună, a conchis vagabondul înainte de a relua drumul.

În realitate, piatra care este „fiartă” pentru a face supă este egoismul locuitorilor satului. Grație trucului simplu și inteligent al vagabondului, satul regăsește unitatea și comuniunea.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013