Drumul care ducea la biserică traversa satul. Bătrânica îl parcurgea cu ochii plecați, pronunțând încet câteva rugăciuni, în timp ce privea lumea pe furiș.

– Tineri prost crescuți… Bețivii… Nerușinata… Mizerabilul… Trântorul…

Grăbea pasul pentru a găsi pacea rugăciunii.

Într-o zi a ajuns la ușa bisericii și a găsit-o încuiată. A bătut. Nimic de făcut.

A văzut un bilețel prins cu bandă adezivă. L-a citit.

Spunea:

– Eu sunt afară.

Tu spui că mă iubești și rămâi așezat acolo cu brațele încrucișate? Mănânci, bei, te așezi comod pentru a citi cuvintele pe care eu le-am spus, plângi amintindu-ți că am fost răstignit; apoi mergi la culcare și adormi… Nu ți-e rușine? Așa mă iubești? Asta numești tu iubire? Sus, ridică-te!”

M-am ridicat dintr-odată și aruncându-mă la picioarele sale am exclamat: „Iertare, Doamne, iertare! Poruncește și voi asculta!”.

  „Ia-ți toiagul – mi-a spus Cristos – și mergi să te întâlnești cu oamenii, nu te teme să le vorbești. Du-te și spune-le că mi-e foame, că bat la uși, întind mâna și strig: practicați dragostea, creștinilor!”

(N. Kazantzakis).

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013