Era odată o mică băltoacă. Era fericită că există și se distra răutăcios când stropea pe cineva cu ajutorul unui automobil. Se temea de un singur lucru: de soare.

„Este moartea băltoacelor”, se gândea înfiorându-se.

Un poet, care mergea visător, a ajuns în băltoacă cu ambele picioare, dar în loc să se mânie s-a împrietenit cu ea.

– Bună ziua! a zis.

Băltoaca a răspuns:

– Bună ziua!

– Cum ai ajuns aici jos? a întrebat poetul.

În loc să-i răspundă, băltoaca și-a adunat toate forțele și a reflectat bolta cerească.

Au vorbit îndelung despre Marele Tată, despre ploaie și despre faptul că băltoaca se temea atât de mult de soare.

Bunul poet a voit s-o facă să treacă peste acea frică. I-a vorbit despre incredibila imensitate a mării, despre țâșnirea peștilor și despre bucuria valurilor. I-a povestit și că marea era patria și mama tuturor băltoacelor din lume și că viața pământului și a mării era datorată soarelui. La fel și viața băltoacelor.

Seara i-a îmbrățișat pe poet și pe băltoacă, încă absorbiți în dialogul lor reciproc.

După câteva zile, poetul s-a întors la umeda sa prietenă. A găsit-o dansând în văzduh, în lumina caldă a soarelui. Băltoaca a explicat:

– Datorită ție am înțeles. Când soarele m-a învăluit cu gingășia lui, nu mi-a mai fost teamă. M-am lăsat prinsă, iar acum plec pe traseele gâștelor sălbatice, care îmi arată calea spre mare. La revedere și să nu mă uiți!

Un cărbune se simțea murdar, urât și inutil. S-a hotărât să devină alb și șlefuit. A încercat diferite produse chimice și diferite operații chirurgicale. Nimic.

– O poate face numai focul, i-au spus.

Cărbunele s-a aruncat în foc. A devenit o făptură luminoasă, strălucitoare, caldă, iradiantă, magnifică.

– Te consumi, i-au spus.

– Dar dau lumină și căldură, a răspuns cărbunele, în sfârșit fericit.

Lasă-te cuprins de soarele și focul Duhului. Vei străluci ca un astru al cerului pe traseele infinitului.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013