O fată trăia fericită împreună cu tatăl și mama sa. Dar, printr-o josnică răzbunare, câțiva oameni perfizi au răpit-o.

Au sosit într-o zi cu pelerinele lor mari și, pe drumul care ducea la școală, au luat fata.

Galopând în mare fugă pe cai negri, s-au îndepărtat foarte repede de sat și au luat-o pe drumul pădurii. Pădurea necunoscută și întunecoasă îi înghițea pentru totdeauna pe imprudenții care se aventurau fără călăuză.

Acei oameni cu inimă de piatră au dus-o pe fată în mijlocul pădurii. Voiau să se piardă pentru totdeauna în pădure.

Fata plângea îngrozită. Și repeta, parcă striga, rugăciunea pe care o învățase de la mama:

– Bucură-te, Marie, cea plină de har…

Au ajuns acolo unde pădurea era mai încurcată și mai de nepătruns. Acolo au părăsit fata. Sărmana s-a ghemuit lângă tulpina unui copac mare, continuând să repete printre sughițuri:

– Bucură-te, Marie… Bucură-te, Marie…

Deodată, printre lacrimi, chiar la picioarele ei a zărit un trandafir, unul cu petale gingașe ca o mângâiere. Puțin mai înainte, foarte vizibil, printre iarbă și frunze, era un alt trandafir, apoi un altul, și încă unul… formau o cărare care șerpuia printre copaci. Fata a început să meargă de la un trandafir la altul, mai întâi ezitând, apoi aproape alergând. După puțin timp, a ajuns la marginea pădurii și s-a aflat în brațele mamei și ale tatălui. Și ei văzuseră cărarea de trandafiri și plecaseră în căutarea ei.

Aceasta se întâmpla pentru că și mama și tatăl continuaseră să spună „Bucură-te, Marie”. Toate acele „Bucură-te, Marie”, cele ale părinților și cele ale fetei, deveniseră o cărare de trandafiri care i-a adus pe toți împreună.

Și rugăciunile „Bucură-te, Marie” rostite de noi formează cărarea care ne ajută să nu ne pierdem în pădurile acestei lumi și ne duce din nou la loc sigur în brațele Tatălui din ceruri.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013