CATEDRALA

Mândrul rege Cazimir s-a hotărât să lase un semn al generozității sale, ridicând o catedrală măreață în centrul orașului. Pentru ca meritul realizării să fie numai al său, a dat un decret prin care nimeni nu ar fi putut contribui gratis la construcție, amenințându-i cu pedeapsa cu moartea.

– Este opera mea și numai a mea! proclama regele.

Edificiul s-a înălțat splendid și solemn. Muncitorii regelui lucrau în schimburi istovitoare. Chiar și animalele, boii și caii, folosiți la transport, se prăbușeau istoviți. Regele a pus să se sculpteze o mare placă de marmură, ce trebuia pusă la fațada domului: „Ridicat spre slava lui Dumnezeu, prin grija regelui Cazimir”. Placa a fost fixată în zid sub fereastra rotundă cu vitralii.

În ziua consacrării catedralei, regele a sosit în fruntea cortegiului demnitarilor. O învelitoare de mătase acoperea placa de marmură. Când piața era plină de oameni în sărbătoare, în fața cardinalului și a canonicilor aliniați și gata de binecuvântare, regele a făcut semnul înlăturării vălului plăcii.

Un murmur de admirație a străbătut mulțimea, în timp ce regele devenea palid. Pe placă se citea cu caractere mari de aur: „Ridicat spre slava lui Dumnezeu, prin grija regelui Cazimir și a Terezei .

Furios, regele a căutat să șteargă numele intrus. În fiecare dimineață reapărea. A dat ordin să fie găsită acea Tereza. I-au adus în față o femeie cu haine modeste care, tremurând, a mărturisit că într-o seară, venind de la câmp, văzuse caii și boii istoviți și, pe ascuns, le dăduse puțin fân.

Regele Cazimir a înțeles că dorința sa era nesăbuită și mândră. Domnul însuși scrisese pe placă numele umilei femei cu inimă mare. Și acel nume este încă și astăzi, după o mie de ani.

 

„Fericiți cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăția cerurilor” (Mt 5,3).

 

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013