La Roma, cu foarte mulți ani în urmă, bazilica „Santa Maria Maggiore” era încă înconjurată de câmpie, iar sunetul clopotelor, mai ales seara, ajungea foarte departe și-i invita la rugăciune pe toți locuitorii căsuțelor risipite în împrejurimi.

Dintr-una dintre acele căsuțe a ieșit într-o zi o fată, Maria, pentru a merge în vizită la niște rude care locuiau în câmp deschis.

Maria credea că știe bine drumul, însă, făcându-se noapte, nu a mai știut să se orienteze și s-a rătăcit printre cărări și străduțe, fără a mai reuși să găsească drumul spre casă.

După ce a mers ca într-un cerc iar și iar fără a ajunge la nici un rezultat, ba chiar zăpăcindu-se tot mai mult, s-a așezat pe o piatră și a început să plângă. Dar nimeni nu trecea noaptea pe acele străzi și nimeni nu o putea ajuta.

Și-a amintit de Maica Domnului și a început să recite „Ave Maria”. Ajungând la cuvintele „roagă-te pentru noi, acum…”, a auzit sunetul unui clopot. Sunetul se prelungea, se repeta, ca un glas insistent în noapte.

Copila a urmat acel glas și din cărare în cărare a ajuns la bazilica „Santa Maria Maggiore” și s-a putut întoarce acasă.

De atunci, clopotul care sună pentru câteva minute în toate serile, la ora 1.00 noaptea, este numit „Cea Pierdută” și amintește de copila care era pierdută și de atâția oameni care se pierd astăzi în orașele lumii.

Isus ne-a dat-o pe mama sa, pentru ca orice s-ar întâmpla, să putem fi siguri că nu ne părăsește.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013