Era odată un pustnic atât de desăvârșit, încât era deja cu un picior în paradis.

Trăia neavând mai nimic, într-o peșteră săpată pe un versant al unui munte împădurit, unde culegea fructe sălbatice și câteva rădăcini pentru prânzul de duminică.

 – Cum pot să-l ispitesc? se întreba în mod continuu diavolul.

Îl spiona, adulmeca urmele sale, îl examina din cap până-n picioare pentru a găsi cel mai mic punct slab. Nimic. Bătea din picioare, se înfuria, înjura. Până când s-a hotărât să treacă direct la atac.

S-a prezentat la pustnic, care tocmai înmuia o bucată de pâine uscată în apa izvorului.

 – Salutare, i-a spus Satana. Știi cine sunt eu?

 – Diavolul, a răspuns liniștit pustnicul.

 – Dumnezeu mi-a dat permisiunea de a te ispiti. Aș vrea să comiți un păcat grav.

 – Vorbește, a spus pustnicul. Te ascult.

 – Ucide pe cineva.

 – Nu. E cu neputință.

 – Atunci, atacă o femeie.

 – Este un lucru animalic și dezgustător. Nu o voi face niciodată. Pleacă, diavole! Ești lipsit de imaginație.

 – Măcar bea o înghițitură de vin. Nici nu este un păcat. Fă-mi pe plac!

Pustnicul a suspinat:

 – Bine. O înghițitură nu este nimic rău.

Imediat i-a apărut în mâini o cană de vin proaspăt și acidulat. A băut o înghițitură. A răsuflat și a băut încă una.

 – Hmm, a spus. E plăcut.

A băut o altă înghițitură și a zis:

 – E tare… E diabolic!

A început să râdă prostește. Apoi a continuat să bea, în timp ce genunchii începeau să devină instabili.

O fetișcană urca pe cărare.

 – Bună ziua, omule sfânt, a spus. Ți-am adus puțină miere și pâine.

Urlând, cu ochii împăienjeniți, pustnicul a prins-o pe fată de păr și a trântit-o la pământ. Sărmana a țipat din toate puterile. Tatăl său, care lucra la câmp, a auzit-o și a alergat acolo. Pustnicul, văzându-1 venind pe om, a luat o piatră mare și l-a lovit cu toate forțele sale.

Când și-a revenit, pustnicul l-a văzut pe omul care zăcea la picioarele sale într-o baltă de sânge.

 – Cred că a murit, a spus Satana, cu aer virtuos.

A cules o floare și și-a pus-o în gură.

Pustnicul s-a aruncat în genunchi îngrozit:

 – Doamne Dumnezeule, ce am făcut?

Diavolul a răspuns:

 – Din trei rele l-ai ales pe cel mai mic. Aceasta te va face să petreci zile întregi în compania mea.

Fluierând, cu mâinile în buzunar, a plecat. După câțiva pași s-a oprit, s-a întors și, ca și cum ar chema un vechi tovarăș de drum, a spus:

 – Păi, pustnice, nu vii?

Așadar, nu există rele minore…

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013