Un bărbat cobora în fiecare zi în adâncul pământului pentru a extrage sare. Purta cu el târnăcopul și o lampă.

Într-o seară, pe când se întorcea spre suprafață, într-o galerie întortocheată, i-a căzut lampa din mână și s-a zdrobit.

Mai întâi, minerul a fost oarecum mulțumit:

– În sfârșit! Nu se mai putea cu lampa aceasta. Trebuia s-o port întotdeauna cu mine, să am grijă unde o pun, să mă gândesc la ea chiar și în tipul muncii. Acum am o piedică mai puțin. Mă simt mult mai liber! Și apoi… Fac acest drum de ani, nu mă pot rătăci!

Dar foarte curând, drumul l-a dus în eroare. Pe întuneric era cu totul altceva. A făcut câțiva pași, dar s-a lovit de un perete. S-a mirat: nu era aceea galeria corespunzătoare? Cum făcuse de se rătăcise atât de repede? A încercat să se întoarcă, dar a ajuns pe malul micului lac care colecta apele de scurgere.

– Nu e prea adânc, s-a gândit, dar dacă mă împotmolesc în el, așa pe întuneric, sigur mă voi îneca.

S-a aruncat la pământ și a început a se târî de-a bușilea. S-a rănit la mâini și la genunchi. I-au dat lacrimile când și-a dat seama că, de fapt, reușise să facă doar câțiva metri și se regăsea mereu în punctul de plecare.

I-a venit o nostalgie infinită după lampa sa.

A așteptat umil ca cineva să coboare pentru a-l căuta și a-l duce sus, arătându-i drumul cu o ciuntitură de lumânare.

Lumină pentru pașii mei este cuvântul tău, Doamne, lumină pe  drumul meu. 

Cine descoperă cuvântul tău intră în lumină, chiar și cei simpli   o înțeleg (Ps 119).

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013