Când bunul Dumnezeu s-a hotărât să-l creeze pe tată, a început cu o structură mai degrabă înaltă şi robustă.

Atunci, un înger care era acolo l-a întrebat:

– Dar ce fel de tată este acesta? Dacă pe copii îi vei face de statură mică, de ce l-ai făcut pe tată atât de mare? Nu se va putea juca cu bilele fără a se aşeze în genunchi, nu va putea îndoi învelitorile copilului său fără a se apleca şi nici să-l sărute fără a se îndoi de mijloc!

Dumnezeu a surâs şi a răspuns:

– Este adevărat, dar dacă îl fac mic asemenea unui copil, copiii nu vor avea pe nimeni spre care să-şi înalţe privirea.

Apoi când a făcut mâinile tatălui, Dumnezeu le-a modelat destul de mari şi musculoase.

îngerul a dat din cap şi a spus:

– Dar… mâini atât de mari nu pot să deschidă şi să închidă ace de siguranţă, să încheie şi să descheie năsturaşii şi nici să lege cozile împletite sau să scoată o aşchie din deget.

Dumnezeu a surâs şi a spus:

– Ştiu, dar sunt destul de mari pentru a cuprinde tot ceea ce este în buzunarele unui copil şi suficient de mici pentru a putea strânge în palmă faţa sa mică.

Dumnezeu a creat cele două picioare, cele mai mari care s-au văzut vreodată, când îngerul a izbucnit:

– Nu este drept. Crezi într-adevăr că aceste două bărcuţe vor reuşi să se ridice repede din pat dimineaţa când copilul plânge? Sau să treacă printr-o mulţime de copii, care se joacă, fără a strivi cel puţin doi?

Dumnezeu a surâs şi a răspuns:

– Stai liniştit, vor merge foarte bine. Vei vedea: vor folosi la ţinerea în cumpănă a unui copil care vrea să se joace de-a căluţul sau la alungarea şoarecilor din casa de la ţară sau la etalarea pantofilor care n-ar veni bine nimănui altcuiva.

Dumnezeu a lucrat toată noaptea, dând tatălui puţine cuvinte, dar o voce puternică şi autoritară; ochi care vedeau totul şi totuşi rămâneau calmi şi toleranţi. În sfârşit, după ce a rămas un pic pe gânduri, a adăugat un ultim retuş: lacrimile. Apoi s-a întors spre înger şi l-a întrebat:

– Acum eşti convins că un tată poate iubi cât o mamă? (Erma Bombeck)

Studenţii universitari au avut drept temă pentru sfârşitul de săptămână o lungă şi călduroasă îmbrăţişare a tatălui lor.

– Nu pot s-o fac, a protestat unul, tatăl meu ar muri.

– Şi apoi, a spus un altul, tatăl meu ştie că îl iubesc.

– Atunci e uşor, a replicat profesorul. De ce nu o faci?

Lunea următoare toţi vorbeau, surprinşi, despre modul satisfăcător în care a avut loc experienţa.

– Tatăl meu a început să plângă! spunea unul.

Şi un altul:

– Ciudat. Tatăl meu mi-a mulţumit.

Îmbrăţişează acum persoanele pe care le iubeşti şi spune-le: Te iubesc.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013