Scriitorul rus Dostoievski povestește istoria unei doamne bogate, dar foarte zgârcite, care, imediat după moarte, s-a trezit în fata unui diavol care a aruncat-o în marea de foc a infernului.

Îngerul său păzitor a început să se gândească cu disperare dacă din întâmplare nu exista vreun motiv care o putea salva. În sfârșit, și-a amintit de un eveniment îndepărtat și i-a spus lui Dumnezeu:

– Odată, doamna a dăruit o ceapă din grădina sa unui sărac. Dumnezeu a zâmbit către înger:

– Bine. Datorită acelei cepe se va putea mântui. Ia ceapa și apleacă-te deasupra mării de foc, așa încât doamna să o poată prinde, apoi trage-o sus. Dacă doamna va rămâne prinsă bine de unica ei faptă bună, va putea fi trasă în paradis.

îngerul s-a aplecat cât a putut de tare asupra mării de foc și a strigat femeii:

– Repede, prinde-te de ceapă.

Așa a făcut doamna și a început imediat să urce spre cer.

Dar unul dintre condamnați s-a prins de marginea hainei sale și a fost ridicat în sus împreună cu ea; un alt păcătos s-a prins de piciorul primului și s-a ridicat și el. în curând, s-a format o coadă lungă de persoane care urcau spre paradis, ținându-se de doamna prinsă de ceapa ținută de înger.

Diavolii erau foarte preocupați, pentru că infernul practic începea să se golească, cu atâția agățați de ceapă.

Șirul foarte lung a ajuns până la porțile Paradisului. Însă doamna era o zgârcită incorigibilă și, în acel moment, și-a dat seama de șirul păcătoșilor prinși de haina sa și a țipat ieșită din fire:

– Ceapa este a mea! Numai a mea! Lăsați-mă…

Exact în acel moment ceapa a devenit firimituri și femeia, cu tot cortegiul, s-a prăbușit în marea de foc.

Nemângâiat, în fața porților Paradisului, a rămas numai îngerul păzitor.

După moarte, un om a sosit înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a primit surâzând, dar în mod ciudat privea în spatele lui.

Surâsul lui Dumnezeu s-a învăluit într-o ciudată melancolie și apoi l-a întrebat pe om:

– Dar… ai sosit singur?

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013