Doi pelerini urcau cu greu pe un drum inaccesibil, în timp ce îi biciuia un vânt rece. Viscolul era gata să se dezlănțuie. Rafale spulberând bucăți de gheață șuierau printre stânci. Cei doi oameni înaintau cu greu. Știau foarte bine că dacă nu vor ajunge la timp în adăpost, vor pieri în furtuna de zăpadă.

În timp ce, cu sufletul la gură de îngrijorare și cu ochii aproape acoperiți de lapoviță treceau pe marginea unei prăpăstii, au auzit un geamăt. Un sărman om căzuse în prăpastie și, neputându-se mișca, cerea ajutorul.

Unul dintre cei doi a zis:

– Este destinul. Acel om este condamnat la moarte. Să grăbim pasul sau vom avea sfârșitul său.

Și s-a grăbit, aplecându-se mult înainte pentru a se opune forței vântului.

Celui de-al doilea i s-a făcut milă și a început să coboare pe povârnișurile abrupte. L-a găsit pe cel rănit, l-a luat pe spate și a urcat din nou cu greu pe poteca îngustă.

Se întuneca. Poteca era din ce în ce mai greu vizibilă.

Pelerinul care purta rănitul pe spate era transpirat și extenuat, când a văzut apărând luminile adăpostului. L-a încurajat pe rănit să reziste, dar deodată a dat peste ceva întins de-a latul potecii. A privit și nu și-a putut stăpâni groaza: la picioarele sale era întins trupul tovarășului său de călătorie. Frigul l-a ucis.

El a scăpat de aceeași soartă numai pentru că s-a ostenit să-l poarte pe spate pe sărmanul pe care îl salvase din prăpastie. Trupul rănitului și efortul au menținut căldura suficientă pentru a-i salva viața.

Este minunat ceea ce poate face chiar și cea mai simplă dintre îmbrățișări.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013