Un țăran, în timpul unei zile de târg, s-a oprit să mănânce într-un restaurant aglomerat unde lua masa de obicei şi lumea bună din oraș. Țăranul a găsit un loc la o masă la care stăteau deja alți clienți şi a dat comanda chelnerului. După ce a făcut-o, a împreunat mâinile şi a spus o rugăciune. Vecinii l-au privit cu o curiozitate plină de ironie, iar un tânăr l-a întrebat:

– Acasă faceți întotdeauna aşa? Vă rugați toţi?

Țăranul, care începuse să mănânce liniștit, a răspuns:

– Nu, şi la noi sunt unii care nu se roagă.

Tânărul a rânjit:

– Ah, da? Cine nu se roagă?

– Ei, a continuat țăranul, de exemplu vacile mele, măgarul şi porcii mei…

Îmi amintesc că odată, după ce am mers toată noaptea, am adormit în zori aproape de o pădurice. Un derviș (călugăr cerșetor musulman), care era tovarășul nostru de călătorie, a scos un strigăt şi a înaintat în pustiu fără a se odihni un singur moment.

Când s-a făcut ziuă l-am întrebat:

– Ce ți s-a întâmplat?

A răspuns:

– Am văzut privighetorile care începeau să ciripească prin copaci, am văzut potârnichile pe munți, broaștele în apă şi animalele în pădure. M-am gândit atunci că nu era drept ca toate să fie preocupate pentru a-l lăuda pe Domnul, iar eu singur să dorm fără a mă gândi la el. (Sa’di).

      365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013