Era odată un drăcușor iscusit și răutăcios care invidia din toate puterile sale și cu toată răutatea sa fericirea ființelor umane. Se distra chinuind mai ales copiii, semănând certuri și încăierări în școli.

Era o perioadă a anului pe care o ura în mod deosebit: cea a Crăciunului. Era o perioadă în care pe pământ cutreierau mai ales îngerii, lumea se simțea mai bună și diavolii erau trimiși… la diavol!

Astfel, într-un an, a născocit un plan, puțin spus diabolic. A expus planul său perfid marelui șef al diavolilor, Lucifer în persoană, care l-a bătut cu o mână mare pe spatele cojit râzând zgomotos: Magnific, băiatul meu! O adevărată faptă diabolică!

Planul răutăciosului drăcușor prevedea un obiectiv: o familie fericită aleasă la întâmplare. A fost aleasă familia Marchi.

Familia Marchi, fără să știe ceea ce urma să i se întâmple, se pregătise pentru Crăciun cu obișnuita grijă și cu o anumită emoție: la ușa casei trona o ghirlandă verde și roșie, calendarul Adventului avea toate ferestruicile deschise, de unde aruncau priviri sfinți și sfinte, presepiul ocupa practic toată intrarea cu zeci și zeci de statuete, oițe, gâște, găini, munți de hârtie, lacuri din bucăți de oglindă și o superbă grotă surmontată de îngerași legați de cuier;  în salon, pomul de Crăciun făcea să se reverse luminile sale colorate printre globuri roz și albastre și mici ciocolate; cadourile erau îngrămădite cu grijă într-un colț, în timp ce mirosul plăcut al prăjiturilor și al pastei făcute în casă se răspândea din bucătărie.

Era un ajun de Crăciun minunat, îndestulat, senin, ca atâtea altele.

Marta și Matei, de șapte și, respectiv, zece ani, au sosit de la Oratoriu, unde repetaseră cântecele pentru Liturghia solemnă. Trecuseră prin fața supermarketului și discutau cu obrajii înroșiți de frig și ochii scânteietori. 

– Era într-adevăr Moș Crăciun!

– Nu. Moș Crăciun este mai gras și mai bătrân!

– Era el! Și mi-a spus că în această noapte va veni la noi… după pruncul Isus.

– Dar avea barbă falsă!

– Acum ajunge, copii! i-a întrerupt mama, care trebăluia în bucătărie. Aceasta este noaptea Crăciunului. Mergeți și luați statueta pruncului Isus și puneți-o în iesle. Fără să mai faceți ca anul trecut…

Tocmai în acel moment a intrat în acțiune perfidul drăcușor.

– Pruncul Isus nu mai este! A dispărut! au strigat copiii.

– Uitați-vă lângă presepiu.

– Presepiul nu mai este!

Mama a strigat din bucătărie:

– Nu spuneți pros… Măi să fie! Este adevărat!

Intrarea era dezolant de goală. Mama și copiii au alergat în salon: pomul de Crăciun nu mai era. Și nici cadourile.

În acel moment a sosit tatăl. Avea aerul puțin mirat și, dezbrăcându-și paltonul, a spus:

– De ce ați stins luminile colorate și ați luat ghirlanda de la ușă?

Se privesc toți patru descumpăniți. Dar ce se întâmpla? Dispăruse chiar și calendarul de Advent și nici scrisorile către pruncul Isus de pe comodă nu mai erau. Apoi, într-o clipă de panică, toți patru și-au dat seama că un alt lucru nu mai era: mirosul plăcut al bunătăților. 

Au alergat în bucătărie: cozonacul umplut cu stafide, vinul spumos, friptura, smântâna, colțunașii cu carne… totul dispăruse. La fel și fața de masă roșie, cu steluțele de aur, obiectul decorativ din centrul mesei cu lumânări și rămurele de pomișor ghimpos, găletușa de argint pentru vinul spumant.

– Vai nu! a exclamat Matei. Și cozonacul!

– Dar ce soi de acțiune diabolică…, a izbucnit tatăl.

Fără să știe ghicise.

– Toate magazinele sunt închise deja, a spus mama nemângâiată.

– Poate a rămas vreun ou pentru cină…

– Și apoi să mergem să ne culcăm… sau să privim la televizor… a spus tatăl, încă dat peste cap de surpriză.

– Dar este Crăciunul! au strigat Marta și Matei cu lacrimi în ochi.

– Nu mai avem coroana, calendarul, presepiul, pomul…, a protestat cu vehemență Marta.

– Și nici cadourile! a adăugat Matei.        

– Și cozonacul cu stafide umplut, colțunașii cu carne și vinul spumant…, bombăni tatăl.

Și mama avea lacrimi în ochi, dar a încercat un ușor surâs:

– Crăciunul însă este un alt lucru. Este ceva pe care nimeni nu-l poate lua!

– Este adevărat! a exclamat tatăl. Nimeni nu poate să ne răpească adevăratul nostru Crăciun!

A deschis brațele și și-a strâns lângă sine soția și copiii.

– Știți ce facem? Ieșim afară și sărbătorim la lumina stelelor.

 Îmbrăcați-vă bine și să ieșim!

În grădina mică ajungea numai lumina de la becuri și de la casele vecine. Ca patru naufragiați care se regăsesc teferi pe o insuliță, mama, tatăl și copiii s-au îmbrățișat foarte strâns. 

– În fond, când Isus a venit, nu avea nici măcar un puf, a spus tatăl.

– Avea măgarul și boul, a replicat Marta.

– Și noi îi avem…, a insinuat malițios Matei, indicându-i pe mama și pe tata. Au început să râdă, strângându-se și mai mult.

– Voiam să spun Maria și Iosif, s-a corectat râzând Matei.

Erau împreună și se iubeau și poate acela era Crăciunul.

În acel moment, o stea s-a mărit și a arătat o lungă coadă luminoasă, ca o scânteie de lumină care a lăsat să cadă asupra familiei o ploaie de picături luminoase. A fost doar pentru o clipă, dar au văzut-o clar. Deodată, au fost copleșiți de bucuria adevăratului Crăciun și s-au simțit mai fericiți ca niciodată.

Din spatele unei lăzi de gunoi, drăcușorul supărător și-a ros ghearele până le-a făcut să dispară pentru totdeauna.

Contează persoanele, nu lucrurile.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013