O secetă cumplită pusese stăpânire asupra ținutului. Iarba era mai întâi îngălbenită, iar apoi veștejită. S-au uscat tufișurile și pomii mai fragili. Nu ploua din cer nici o picătură de apă, iar diminețile veneau pe pământ fără prospețimea scurtei durate de rouă.

 Animalele mici și mari mureau cu miile. Foarte puține aveau forța de a ieși din pustiul care înghițea orice lucru.

  Seceta devenea din zi în zi tot mai dură. Până și copacii falnici și bătrâni, care-și înfigeau rădăcinile în adâncurile pământului, au rămas fără frunze. Toate fântânile și izvoarele erau fără apă.

Pâraiele și râurile au secat.

Numai o mică floare rămăsese în viață, pentru că un foarte mic izvor îi mai dădea câteva picături de apă. Dar izvorul se frământa jalnic:

– Totul e uscat și însetat și moare. Iar eu nu pot să fac nimic. Ce rost au cele două picături de apă ale mele?

În apropiere era un copac bătrân, robust. A auzit plângerea și, înainte de a muri, i-a spus izvorului:

– Nimeni nu se așteaptă să faci să înverzească tot pustiul. Datoria ta este să păstrezi în viață acea floricică. Nimic mai mult.

Suntem cu toții responsabili de o floricică. Dar adesea uităm de lucrul acesta, pentru a ne plânge de tot ceea ce nu reușim să facem.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013