Ziua începuse prost și era pe cale să se termine și mai rău. Ca de obicei, autobuzul era foarte aglomerat. În timp ce era hurducat în toate direcțiile, tristețea creștea.
Apoi am auzit un glas grav provenind din partea din față a autobuzului:
– Frumoasă zi, nu-i așa?
Din cauza mulțimii nu reușeam să văd omul, dar îl auzeam descriind peisajul de primăvară, atrăgând atenția asupra lucrurilor care apăreau în față: biserica, parcul, cimitirul, cazarma pompierilor. Puțin după aceea, toți pasagerii priveau pe geam. Entuziasmul era așa de molipsitor, încât am început să râd pentru prima dată în acea zi.
Am ajuns la stația de coborâre. Îndreptându-mă cu greu spre ușă, am aruncat o privire spre „ghidul” nostru: o figură grăsuță, cu barbă neagră, ochelari de soare, având în mână un baston alb. Era orb!
Am coborât din autobuz și, deodată, toată tensiunea mea dispăruse. Dumnezeu, în înțelepciunea sa, a trimis un orb care să mă ajute să văd: dacă uneori lucrurile merg prost, când totul pare întunecat și trist, lumea continuă să fie frumoasă.
Fredonând un ritm muzical, am urcat scările apartamentului meu. Abia așteptam să-mi salut soțul cu acele cuvinte: „Frumoasă zi, nu-i așa?”
„Frumoasă zi, astăzi, nu-i așa?”.
365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013