GROTA ALBASTRĂ

Era un om sărac şi simplu. Seara, după o zi de muncă grea, intra din nou în casă, obosit şi total indispus. Privea cu invidie oamenii care treceau cu automobilul sau pe cei aşezaţi la mesele barurilor.

– Aceia se vede că o duc bine, bombănea omul, îngrămădit în tramvai, ca un ciorchine în teasc. Nu ştiu ce înseamnă a suferi… Totul reprezintă trandafiri şi flori pentru ei. De-ar avea crucea mea de dus!

Domnul ascultase întotdeauna, cu multă răbdare, lamentările omului. Şi, într-o seară, l-a aşteptat la uşa casei.

– Ah, eşti tu, Doamne? a spus omul, când l-a văzut. Să nu încerci să mă îmbunezi. Ştii bine cât de grea este crucea pe care mi-ai impus-o.

Omul era mai încruntat ca niciodată.

Domnul i-a surâs cu bunătate.

– Vino cu mine. Îţi voi da posibilitatea să faci o altă alegere, a spus.

Omul s-a trezit dintr-o dată într-o grotă albastră enormă. Arhitectura era divină. Şi era plină de cruci: mici, mari, presărate cu pietre preţioase, netede, răsucite.

– Sunt crucile oamenilor, a spus Domnul. Alege una dintre ele.

Omul a aruncat cu necuviinţă crucea sa într-un colţ şi, frecându-şi mâinile, a început alegerea.

A încercat o cruce uşurică, dar era lungă şi deranjantă. Şi-a pus la gât o cruce de episcop, dar era incredibil de grea ca responsabilitate şi jertfă. O alta, netedă şi graţioasă în aparenţă, îndată ce a fost pusă pe spatele omului, a început să înţepe ca şi cum ar fi fost plină de cuie. A luat o cruce de argint, care prezenta străluciri, dar s-a simţit pătruns de o stranie senzaţie de singurătate şi de părăsire. A lăsat-o imediat. A încercat şi iar a încercat, dar fiecare cruce avea câte un defect.

În sfârşit, într-un colţ semi-întunecos, a găsit o cruce mică, puţin învechită din cauza folosirii. Nu era prea grea, nici prea deranjantă. Părea făcută anume pentru el. Omul şi-a pus-o pe spate cu aer triumfător.

– O iau pe aceasta! a exclamat. Şi a ieşit din grotă.

Domnul l-a privit cu o negrăită blândeţe. În acel moment, omul şi-a dat seama că luase din nou tocmai vechea sa cruce, cea pe care o aruncase intrând în grotă şi pe care o purtase toată viaţa.

„Ca un vis de dimineaţă, viaţa devine tot mai luminoasă pe măsură ce o trăim, iar raţiunea fiecărui lucru apare în sfârşit clară” (Richter).

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013