MANHATTAN

Holul de la Maximus Inc. era mare ca o catedrală, peste tot numai străluciri şi lumini orbitoare. Societatea era stăpână peste jumătate de lume şi se vedea.

Mister Liddel, președinte la Maximus, a sosit cu cinci minute mai devreme. Aceea era o zi mare: societatea ar fi expropriat o jumătate de duzină de bănci şi șapte mari industrii internaționale, aproape tot teritoriul unei ţări africane care nu ştia cum să-şi plătească datoriile.

Mister Liddel exalta: totul era meritul manevrelor sale foarte abile.

Privirea sa, asemenea celui mai pur oţel, care făcea să tremure mulţimi de funcţionari, s-a rotit prin hol şi a întâlnit, într-un colţ, scaunul fără spătar al unui lustragiu de ghete. Era un bătrân negru cu înfăţişare umilă, cu zdrenţele destrămate, periile consumate, mâinile pătate de lustru. Mister Liddel nu-l văzuse niciodată, dar mai erau cinci minute şi putea să ceară să i se facă o retuşare fabuloşilor săi pantofi de 650 de dolari pe care-i purta în picioare.

Bătrânul negru a lucrat cu mare abilitate. După trei minute, pantofii străluceau aşa încât era o plăcere să-i priveşti. Mister Liddel i-a întins omului un dolar, în mod mecanic, dar a întâlnit privirea sa. O privire stranie, profundă, cu o lumină blândă şi înveselită care-i strălucea înăuntru. Faptul comic şi incredibil a început când Mister Liddel s-a ridicat de pe scaun. Pantofii au plecat ca rachetele, „ducându-l” pe Mister Liddel în afara holului. Cei doi portari, uluiţi, l-au văzut traversând strada ca şi cum ar fi voit să alerge la maratonul de la New York.

Şi a fost un maraton foarte ciudat, cel al lui Mister Liddel. Pantofii l-au dus înainte la un sărman băiat fără picioare care cerea de pomană în colţul străzii 59 şi nu s-au mişcat până ce Mister Liddel nu a golit tot conţinutul portofelului în mâinile băiatului îngrozit, apoi s-au îndreptat spre cartiere pline de camere sărace şi de oameni care sufereau (Mister Liddel nu ştiuse niciodată că existau), l-au constrâns să vadă lacrimi şi singurătate, suferinţe fizice, infamii, abandonări…

După câteva ore, Mister Liddel era epuizat şi profund tulburat. Se simţea un altul. Era ca şi cum ar fi spart o carapace de piatră care îl ţinea închis şi privea lumea pentru prima dată. Spre seară, pantofii au făcut un lucru nemaiauzit: l-au dus pe Mister Liddel într-o biserică. Ultima dată mersese când era copil. Biserica era întunecoasă, strălucea numai o lumină roşie. Mister Liddel şi-a amintit de o privire profundă cu o lumină care îi strălucea înăuntru. S-a simţit mai fericit ca niciodată şi dintr-o dată a înţeles.

După aceea, pantofii săi au redevenit normali. A intrat în holul societăţii pe când era deja seară. A întrebat:

– Aţi văzut unde s-a dus acel lustragiu de ghete, negru?

– Nu a fost niciodată vreun lustragiu de ghete, negru aici, domnule, au răspuns.

Îl urmărea. Pe de altă parte, cine ar fi crezut vreodată că Dumnezeu era negru şi o făcea pe lustragiu de ghete în Manhattan?

       365 de povestioare pentru suflet – Bruno FerreroEditura Presa Bună – 2013