Într-o zi, cu mult timp în urmă, un urs mare şi greu a auzit spunându-se că pitulicea mascul era regele păsărilor.

Însă pitulicea este o pasăre aşa de mică, dar aşa de mică, încât ursul nu voia să creadă că ar fi rege. De aceea, a hotărât să-şi bage nasul său mare în palatul suveranului.

– Ptiu! a bodogănit cu voce tare. Acesta să fie un palat? Pitulicea este numai regele zdrenţăroşilor!

În cuib erau micuţii pitulicii, aşa de mici, încât erau aproape invizibili. Auzind cuvintele ursului, s-au urcat pe marginea cuibului ofensaţi şi fără frică au început să strige:

– Cere-ţi imediat scuze, needucatule!

Ursul a plecat, râzând fără ruşine.

Puţin după aceea, s-au întors regele şi regina pitulice. Puii au povestit imediat ce se întâmplase.

– Să nu se mai spună niciodată că puii mei sunt ofensaţi, a spus regele. Voi declara imediat război ursului.

Şi aşa a făcut. Când micuţul ambasador al regelui pitulice s-a dus să declare război, ursul uriaş a râs şi mai tare, iar râsul său l-a suflat înapoi pe ambasador, care era o musculiţă.

Între timp, armata regelui pitulice se aduna. Erau toate animăluţele cu aripi: păsărele, fluturi, muşte, albine…

Şi ursul şi-a adunat armata. Erau toate animalele mai mari cu patru picioare: lupi, cai, elefanţi… Comanda supremă era încredinţată vulpii, pentru că era cea mai şireată.

Înainte de a porni la luptă, vulpea le-a explicat soldaţilor planul ei:

– Urmaţi-mă şi vă voi conduce spre victorie! Coada mea va fi semnul. Cât timp va sta în sus, înaintaţi şi loviţi tare. Numai dacă mă vedeţi lăsând coada în jos, va însemna că lucrurile merg prost şi trebuie să scăpăm, dar aceasta este o eventualitate care nu trebuie nici măcar luată în consideraţie…

În tufişul din apropiere era ascunsă o libelulă a contraspionajului. A zburat imediat la rege pentru a povesti ceea ce auzise.

– Bine, a spus regele. Când vulpea va veni în faţă, ţânţarul să meargă şi să o înţepe sub coadă!

Cele două armate stăteau faţă în faţă. Vulpea avea coada foarte dreaptă şi, în spatele ei, urşi şi lupi îi luau în râs pe duşmani.

Dar micuţul ţânţar a zburat sub coada vulpii şi a început s-o tot înţepe până când aceasta a fost constrânsă să lase în jos coada de durere.

Văzând vulpea cu coada lăsată în jos, soldaţii ursului s-au gândit: „Am pierdut!” şi au fugit orbeşte.

De această dată, au râs regele pitulice şi curajoşii săi puişori.

În ceasul acela a tresăltat de bucurie în Duhul Sfânt şi a spus: „Te preamăresc pe tine, Tată, Domn al cerului şi al pământului pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai descoperit celor mici. Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorinţa ta” (Lc 10,21).

Dacă toţi „cei mici” ai lumii…

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013