Pe zidurile și în ziarele orașului a apărut un ciudat anunț funebru:

„Cu profundă durere anunțăm moartea Parohiei Sfânta Eufrosina. Funeraliile vor avea loc duminică la ora

11.00”.

Duminică, firește, biserica „Sfânta Eufrosina” era mai plină ca niciodată. Nu mai erau locuri libere, nici în picioare. În fața altarului era catafalcul cu un sicriu din lemn de culoare închisă. Parohul a pronunțat un discurs simplu:

– Nu cred că parohia noastră se poate reanima și învia, dar din moment ce sunteți toți aici vreau să fac o ultimă încercare. Aș dori să treceți absolut toți prin fața sicriului, pentru a îndrepta o ultimă privire spre defunctă. Vă veți alinia în șir indian, unul după altul, și, după ce veți privi cadavrul, veți ieși prin ușa sacristiei. După aceea, cine va voi, va putea reintra pe ușa de la intrare pentru Liturghie.

Parohul a deschis lada. Toți se întrebau:

– Cine o fi înăuntru? Cine este cu adevărat mortul?

Au început să se înșire încet. Fiecare se prezenta la sicriu și privea înăuntru, apoi ieșea din biserică. Ieșeau tăcuți, tulburați. Aceasta se întâmpla pentru că toți cei care voiau să vadă cadavrul Parohiei „Sfânta Eufrosina” și priveau în sicriu, vedeau, într-o oglindă așezată cu grijă pe fundul lăzii, propria față.

„Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți într-o casă spirituală pentru o preoție sfântă ca să aduceți jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos” (l Pt 2,5).

Dacă este praf în sălile parohiei tale, este praf în sufletul tău.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013