Erau două bazine pentru păstrarea apei, zidite în formă de puț și aflate la distanță de câțiva zeci de metri între ele. Priveau unul la altul și, uneori, făceau puțină conversație.

Erau foarte diferite.

Primul era perfect. Pietrele din care era format erau tari și bine îmbinate, fiind etanșe. Nici o picătură din apa prețioasă nu se pierduse vreodată din cauza sa.

Al doilea prezenta însă crăpături, asemenea unor răni, prin care se prelingeau firișoare de apă.

Primul, satisfăcut și mândru de perfecțiunea sa, se distingea clar. Doar vreo insectă sau vreo pasăre îndrăzneau să se apropie.

Celălalt era acoperit de arbuști înfloriți, volbură și mure, care se înviorau cu apa ce ieșea prin crăpăturile sale. Insectele bâzâiau mereu în jur, iar păsările cerului își făceau cuib pe margine. Nu era perfect, dar se simțea atât de fericit.

Avem nevoie să credem în perfecțiune și să ne asumăm curajul imperfecțiunii. Trăim într-o lume în care perfecțiunea se confundă cu efortul de a fi „superiori”, „primii”, „de a fi în centru”, „de a fi cineva”. Unica perfecțiune este iubirea. Numai așa se pot înțelege cuvintele lui Isus: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit” (Mt 5,48).

Aceste cuvinte vin după ce sunt declarați fericiți cei săraci, cei ce plâng cei blânzi, cei înfometați și însetați de dreptate, cei milostivi, cei curați cu inima, cei făcători de pace și cei persecutați din cauza dreptății.

Cine trăiește cu brațele deschise, de obicei nu face carieră, dar găsește atâția oameni pe care să-i îmbrățișeze.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013