Un șoim a fost prins de un țăran și trăia legat de picior în bătătura unei case de țară. 

Nu s-a resemnat să trăiască asemenea oricărui pui. A început să tragă tot mai tare de sfoara care îl ținea legat de stâlpul solid al cotețului. Fixa cerul albastru și pornea cu toate forțele sale. Neînduplecată, sfoara îl trăgea spre pământ. A încercat iar și iar timp de săptămâni, până când pielea piciorului a devenit numai rană și frumoasele aripi s-au ros.

La sfârșit s-a obișnuit. După câteva luni a început să se mulțumească și cu mâncarea puilor. S-a mulțumit cu scurmatul.

Astfel, nu a observat că ploile de toamnă și zăpada iernii făcuseră ca sfoara care-l lega de pământ să putrezească.

Ar fi fost de ajuns o ultimă și modestă smucitură și șoimul s-ar fi întors în libertate, ca stăpân al cerului.  Dar nu a mai făcut-o.

Trupul nostru obosește chiar și numai urcând o scară între două etaje. Dar sufletul nostru are aripi. Și cerul e al nostru.

Cel mai mare lucru, astăzi, este „să te mulțumești”. Unchiul Carol mi-a spus: „În scrisoarea către Moș Crăciun ai scris că dorești pacea în lume, dar de ce nu te mulțumești cu o bicicletă?” (Ludovic, 7 ani).

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013