LA SĂRBĂTOAREA CREAŢIEI

În ziua a şaptea, după terminarea creaţiei, Dumnezeu a declarat că era sărbătoarea sa. Toate creaturile s-au străduit să-i dăruiască lui Dumnezeu lucrul cel mai frumos pe care l-ar fi putut găsi.

Veveriţele au adus nuci şi alune; iepurii, morcovi şi rădăcini dulci; oile, lână moale şi caldă; vacile, lapte spumos şi bogat în smântână.

Miliarde de îngeri s-au aşezat în cerc, cântând o serenadă cerească.

Omul aştepta rândul său şi era preocupat. „Ce pot să dau eu? Florile au parfumul, albinele mierea, până şi elefanţii s-au oferit să-i facă duş lui Dumnezeu cu trompele lor pentru a-1 răcori…”.

Omul s-a aşezat la capătul şirului şi continua să se frământe. Toate creaturile defilau prin faţa lui Dumnezeu şi îşi depuneau cadourile.

Când au mai rămas numai câteva creaturi înaintea sa, melcul, broasca ţestoasă şi greierul, omul a fost cuprins de panică.

A sosit rândul lui.

Atunci, omul a făcut ceea ce nici un animal nu îndrăznise să facă. A alergat spre Dumnezeu, s-a urcat pe genunchii săi, l-a îmbrăţişat şi i-a spus.

– Te iubesc!

Chipul lui Dumnezeu s-a luminat, toată creaţia a înţeles că omul îi făcuse lui Dumnezeu darul cel mai frumos şi a izbucnit într-un Aleluia cosmic.

 

Cu ce scop ne-a creat Dumnezeu?

Dumnezeu ne-a creat pentru a-l cunoaşte, a-l iubi şi a-l sluji în această viaţă şi pentru a ne bucura de el apoi în cealaltă, în paradis” (Catehismul lui Papei Pius al X-lea).

 

Lasă-mă să te iubesc, Dumnezeul meu.

Ce am în cer, ce am pe pământ, în afară de tine?

Tu, Dumnezeul inimii mele şi partea mea în veşnicie, lasă-mă să mă prind de tine.

Fii întotdeauna cu mine şi, dacă voi fi tentat să te părăsesc, tu, Dumnezeul meu, nu mă lăsa!

 

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013