Într-o baltă mare, un mormoloc grațios s-a căsătorit cu un pește. Într-o zi i-au ieşit piciorușele şi, cum se întâmplă la toţi mormolocii, a început să se transforme încetișor într-o broască. S-a adresat atunci bărbatului pește:
– Eu trebuie să-mi urmez destinul şi să merg să trăiesc pe pământ. De aceea, va trebui să te obișnuiești şi tu să trăiești pe pământ.
– Dar dragă, a protestat peștele, cum ai vrea să fac asta cu aripile şi branhiile mele? Voi muri!
Mormolocul (aproape broască) a suspinat:
– Mă iubești sau nu mă iubești?
– Sigur că te iubesc, a suspinat peștele.
– Atunci, vii, nu? a încheiat mormolocul.
Un bărbat şi o femeie stăteau la o fereastră care se deschidea în fața primăverii. Stăteau aproape unul de altul. Iar femeia a zis:
– Te iubesc. Eşti frumos, bogat şi îmbraci întotdeauna haine frumoase. Iar bărbatul a spus:
– Te iubesc. Eşti un gând minunat, eşti un lucru foarte preţios pentru a-l ţine în mână, eşti un cântec în visele mele.
Dar femeia a întors fața, mâniată, şi a spus:
– Lasă-mă, te rog. Nu sunt un gând şi nu sunt un lucru care trece în visele tale. Sunt o femeie. Vreau să mă dorești ca soție, ca mamă a copiilor pe care îi vom avea într-o zi.
Şi s-au despărțit.
Bărbatul a zis:
– Iată că un alt vis se destramă în ceaţă.
Iar femeia a zis:
– Ce să faci cu un bărbat care mă transformă în ceaţă şi vis?
(Khalil Gibran)