Într-un colț pierdut al lumii, în desișul unei păduri, era o scăriță. Era o simplă scară din lemn uscat și învechit.

Era înconjurată de brazi, zade, mesteceni, copaci splendizi. Acolo în mijloc părea, într-adevăr, un lucru fără rost.

Tăietorii de lemne care lucrau în pădure au sosit, într-o zi, până acolo.

Au privit scara cu compătimire:

– Dar ce-i cu asta aici! a exclamat unul.

– Nu e bună nici de foc, a spus un altul.

Unul dintre ei a pus mâna pe topor și a doborât-o din două lovituri.

A ajuns jos într-o clipă. Era, într-adevăr, un lucru de nimic. Tăietorii de lemne s-au îndepărtat hlizindu-se.

Dar aceea era scara pe care, în fiecare seară, se cățăra omulețul care aprindea stelele.

Din acea noapte, cerul de deasupra pădurii a rămas fără stele.

Există o scară și în tine. în comparație cu atâtea lucruri care îți sunt oferite în fiecare zi, pare a fi un nimic. Dar este scara care folosește pentru a urca și a aprinde stelele de pe cerul tău.

Se numește rugăciune.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013