Un trib de maimuțe trăia în junglă, la marginea unui sat de țărani. Ceea ce le trezea cel mai mult curiozitatea era focul. Stăteau ore întregi pentru a privi flăcările roșii care dansau în case și în curți și țăranii, care se ghemuiau lângă ele pentru a se încălzi, cu satisfacție de fericire întipărită pe chipul lor. 

Într-o seară deosebit de rece, maimuțele au văzut un licurici care pâlpâia printre frunzele unui tufiș. Au crezut imediat că este o scânteie din acel lucru minunat care-i încălzea pe oameni și l-au luat cu grijă. L-au acoperit cu iarbă uscată și crenguțe, și-au întins mâinile înainte, scoțând strigăte de satisfacție și crezând că se încălzesc. O maimuță a început chiar să sufle în licurici, după cum văzuse de atâtea ori că fac oamenii. 

O pasăre cu aripi aurii observa scena de pe înălțimea unei ramuri. Plină de compătimire față de sărmanele maimuțe, a zburat jos și a spus:

– Prietenelor, vă înșelați, acela nu e foc. E numai un licurici!

Maimuțele au alungat-o plictisite și au început să sufle cu și mai mare putere.

– Vă înșelați! continua să repete pasărea cu aripi aurii, zburând în jurul maimuțelor care se îngrămădeau în jurul grămăjoarei de frunze și crenguțe. Alergați la adăpost!

Mâniată, o maimuță a prins pasărea de aripile aurii și a ucis-o. Apoi au început toate să sufle.

Dimineața erau toate moarte de frig.

Deși a făcut atâtea semne înaintea lor, totuși ei nu au crezut în el, ca să se împlinească cuvântul pe care îl spusese profetul Isaia: Le-a orbit ochii și le-a împietrit inima ca nu cumva să vadă cu ochii, să înțeleagă cu inima și să se întoarcă, iar eu să-i vindec” (In 12,37-40). Din acest motiv, foarte mulți din jurul nostru mor de frig.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013