MUNȚII

Era un trib pașnic, care trăia pe câmpie, la poalele Munților Anzi. Într-o zi, o bandă de tâlhari feroce, care își avea ascunzătoarea printre prăpăstioasele culmi ale munților, a atacat satul.

În prada pe care au dus-o cu ei era și un copil, fiul unei familii a tribului de pe câmpie, și l-au dus cu ei la munte.

Oamenii din câmpie nu știau cum să facă pentru a escalada muntele. Nu cunoșteau nici una dintre cărările folosite de oamenii de la munte, nu știau cum să-i găsească pe acei oameni și cum să găsească urmele lor pe acel teren prăpăstios.

Cu toate acestea, au trimis un grup de oameni, cei mai buni războinici ai lor, să urce muntele pentru a readuce copilul acasă. Oamenii au început urcușul mai întâi într-un fel, apoi într-un altul. Au încercat o cărare, apoi o alta. După mai multe zile de eforturi grele, au reușit să meargă numai vreo sută de metri sus pe munte. Simțindu-se complet neputincioși, oamenii din câmpie s-au dat bătuți și s-au pregătit să se întoarcă în sat.

În timp ce făceau drumul înapoi, au văzut-o pe mama copilului că venea spre ei. Și-au dat seama că venea jos de pe muntele pe care ei nu reușiseră să-l urce. Și apoi au văzut că ducea copilul într-o desagă pe spate. Cum a făcut?

Unul dintre oamenii grupului a salutat-o și a spus:

–  Nu am reușit să urcăm acest munte. Cum ai făcut tu, de ai reușit, pe când noi, care suntem bărbații cei mai puternici ai satului, nu am reușit?

Femeia a ridicat din umeri și a spus:

– Nu era copilul vostru.

Dumnezeu a spus fiecăruia dintre noi: „Tu ești fiul pe care îl iubesc. Tu ești copilul meu”. Și nimic și nimeni nu l-a putut opri până nu ne-a readus pe toți acasă.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013