Cu mulți ani în urmă, a existat un copac, un nuc puternic și frumos care-și legăna vârful spre o pajiște verde, brodată cu margarete și flori de trifoi. A devenit apoi o stivă de scânduri și apoi mâinile pricepute ale unui lemnar l-au transformat într-o masă, o masă de bucătărie obișnuită. Ca masă, și-a început cariera într-un mare magazin de mobilă, în mijlocul dulapurilor, scrinurilor, paturilor și al măsuțelor cu oglindă.

Într-o zi s-au prezentat în magazin o fată brunetă și un tânăr puțin neîndemânatic. Fata mergea atentă, privind mobilele, deschizând ușile dulapurilor și sertarele bucătăriilor. Tânărul se preocupa de cartonașele cu prețul, chiar dacă se străduia să nu atragă prea mult privirile.

Masa, atât de lustruită, încât reflecta toate luminile din magazin, a avut un fior de fericire când tânăra a mângâiat-o cu delicatețe, mai întâi cu ochii și apoi cu mâna, pe când buzele ziceau:

– Aceasta mi se pare tocmai potrivită…

Tânărul, firește, a privit repede cartonașul cu prețul și a fredonat:

– Dar…

Mâna fetei s-a așezat ușor pe brațul tânărului, care s-a grăbit să spună:

– Dar desigur, foarte bine.

Astfel, masa de nuc a intrat într-o casă nouă, într-o bucătărie și mai nouă.

După două seri, acoperită cu o față de masă brodată, a putut asista la prima cină a tânărului și a fetei, care se căsătoriseră în acea dimineață. Era emoționată și ea.

– Acum suntem o familie, a spus mireasa, punând pe masă salata. Fii atent la cămașă, a adăugat imediat după aceea, acum îmi revine mie spălatul…

A apucat-o râsul și pe masă, care și-a început astfel viața cu Marisa și Pierluigi.

Primele luni au fost un fel de încântare. Marisa și Pierluigi nu mai conteneau să-și spună cât de mult se iubeau, iar masa era întotdeauna ștearsă și strălucitoare. Își făcea uneori griji din cauza stropilor de la maioneză sau de la cafeaua fierbinte, dar apoi un burete prevăzător ștergea orice urmă și umplea de bucurie masa cu gâdilatul său ușor.

Mult mai amare au fost, într-o seară, lacrimile care au căzut pe masă din ochii Marisei. Era lucrul cel mai arzător pe care buna masă l-a simțit vreodată.

– Ai promis…, plângea în hohote Marisa.

– De ce nu te pui în locul meu? Crezi că este ușor? Și încetează cu văicărelile! a țipat Pierluigi și a bătut cu pumnul în masă.

O altă experiență foarte amară pentru sărmana masă. Dar aproape a început să danseze, ca una dintre acele măsuțe trucate, care se folosesc la ședințele de spiritism, când Pierluigi și Marisa s-au îmbrățișat spunându-și cu sensibilă sinceritate:

– Iartă-mă…

„Sigur nu mă plictisesc: cu aceste două persoane învăț ceva nou în fiecare zi”, gândea masa.

Și o explozie de fericire a cuprins casa când Marisa, cu ochii strălucitori, i-a spus lui Pierluigi:

– În curând vom fi trei… Vom avea un copil!

Masa a scârțâit de bucurie.

Nu au fost ușoare lunile marii așteptări. Uneori, Marisa sprijinea mâinile pe masă și își lăsa capul peste ele, suspinând.

În timp ce veghea în tăcere odihna sa, masa se străduia să-i dea un pic din liniștita sa soliditate.

Atunci când a sosit copilul, casa a uitat până și semnificația cuvântului „pace”. Strigăte, mișcări, scutece curate și, firește, murdare, masa împărtășea totul.

Acea ființă țipătoare implica toată casa, inclusiv vecinii, în aventura pe care o întreprinsese.

– Alexandru mi se pare un nume frumos: un pic lung, dar solemn, a spus părintele Beppe, parohul, când a venit să pregătească Botezul împreună cu Marisa și Pierluigi. Firește, pe masa de nuc.

Alexandru s-a transformat curând în Sandrino, un copilaș neastâmpărat, în continuă mișcare, care părea să fi ales drept motiv de onoare gravarea, julirea, zgârierea și pecetluirea cu tot felul de instrumente a sărmanei mase de bucătărie. Aceasta, an de an, a pierdut strălucirea, lacul, precum și câteva așchii de lemn în punctele mai delicate ale picioarelor.

Se simțea mai șubrezită, firește, dar continua să nu se plictisească. Dimpotrivă…

A asistat emoționată la primele încercări de scriere și de lectură ale lui Sandrino, a ascultat de foarte multe ori istorisirile Bibliei, când băiețelul se pregătea la prima Sfântă Împărtășanie și citea cartea cea mare împreună cu mama sau cu tatăl.

Masa avea o simpatie înnăscută față de sfântul Iosif și Isus, care erau lemnari de meserie.

Abia când Sandrino a fost în stare să mănânce fără a murdări masa cu pete și stropi, s-a anunțat sosirea unui alt îngeraș gălăgios.

Firește, masa participase la discuția dintre Marisa și Pierluigi privind numele ce trebuia dat noului copil.

– De data aceasta un nume scurt, a spus Pierluigi. Când termin de strigat „Alexandru”, el e deja fugit.

– Sunt sigură că va fi o fetiță, a replicat Marisa. Vreau un nume dulce și plin de frumusețe.

– Dacă seamănă cu fratele său, propun Ciumă, spunea Pierluigi.

– Va fi o copilă foarte frumoasă. Propun Maria Gloria.

– Îmi place, a spus masa.

Când fetița a sosit, Sandrino s-a hotărât să-i spună „Monstru”.

Totul a reînceput: plânsete, mâncare la ore imposibile, stropi de lichide fierbinți, scutece. Pentru puțin timp, masa a redevenit locul pe care toți puneau toate.

Dar masa era deosebit de fericită.

„Într-adevăr, am o familie frumoasă”, se gândea.

Bucurii și dureri înfloreau inevitabil în jurul mesei: zilele de naștere, certurile, împăcările.

– Alexandru, ți-am zis de mii de ori că vreau să fii acasă la ora 16.00! E clar?

De obicei, certurile începeau cu fraze de acest fel. Uneori Sandrino reacționa:

– În această casă toți aveți ceva cu mine!

– Eu nu! spunea masa, dar nimeni nu o auzea.

Dar apoi totul se sfârșea cu o îmbrățișare.

Lunile treceau, cei doi copii creșteau și, într-o dimineață, Marisa a exclamat alarmată:

– Privește, un fir de păr alb!

– Cui îi spui? Eu am cel puțin o duzină de așa ceva, a răspuns Pierluigi.

Vechea masă avea zeci de cicatrice și se clătina puțin. Astfel, într-o zi, a auzit cuvintele de care se temea cel mai mult:

– Copiii au crescut. De ce nu schimbăm masa din bucătărie?

– Vai, mamă, a intervenit Alexandru. Avem nevoie de o masă pentru sala noastră de la oratoriu. Putem s-o luăm noi?

Au venit să o ia într-o sâmbătă dimineață. Masa simțea durere în orice fibră. Mici picături de rășină s-au format la colțuri. Erau lacrimile sale, dar încă o dată nimeni nu a băgat de seamă.

– Adio Marisa, adio Pierluigi, adio Sandrino, adio Maria Gloria, spunea masa, în timp ce, mișcând-o încoace și încolo, o duceau jos pe scări.

Oratorul nu era chiar o pensionare liniștită pentru masă. O ceată de băieți și fete șușotind au primit-o cu un entuziasm contagios. Vechea masă a regăsit fericirea.

Au pictat-o cu o oribilă bomboană roz și au făcut din ea adevăratul centru al grupului. Totul se întâmpla la masă: întâlnirile cu Francisca, animatoarea, realizarea afișelor, micile lucrări pentru activitățile caritative.

Masa a învățat, suferind pe pielea proprie, semnificația cuvântului „pirograf”, a gustat de nenumărate ori lucrurile plicticoase ale tuturor tipilor și a fost inundată de fluvii de Coca-Cola.

Astfel au trecut alți ani. Masa a fost repictată în albastru, în violet, în galben de culoarea canarului, în verde închis. Picioarele sale nu mai rezistau, ieșiseră din scobitură și nici cuiele cele mai rezistente nu reușeau să le mențină la locul lor.

Într-o seară, a auzit cuvintele schimbate între paroh și un animator.

– Este noaptea Paștelui. În această seară trebuie să facem un foc frumos în curte. Găsește-mi câteva lemne bine uscate.

– Să luăm masa din sala băieților… Chiar nu mai ține.

Au dus-o afară și au făcut-o bucăți.

Nu și-ar fi închipuit într-adevăr, dar nu a simțit absolut deloc durere când i-au dat foc. S-a transformat în lumină și căldură, s-a simțit ca soarele, acel soare care, atunci când era un copac, cu ani și ani în urmă, îl încălzea și-l făcea să crească. Cu mâinile sale de lumină și căldură i-a mângâiat pe băieții care stăteau în jur. Un fir de fum a luat în mod hotărât calea cerului.

Acolo sus, sfântul Iosif, care se pricepe la așa ceva, a primit-o spunând: „A fost într-adevăr o masă foarte bună”.

De ce nu ceri mesei tale să povestească istoria sa?

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013