Abia creată, oaia a descoperit că este cel mai slab dintre animale. Trăia cu neliniștea continuă că este atacată de alte animale, toate mai puternice și agresive. Nu știa exact cum să facă pentru a se apăra.

S-a întors la Creator și i-a povestit suferințele sale.

– Vrei ceva pentru a te apăra? a întrebat-o cu blândețe Domnul.

– Da.

– Ce spui de o pereche de dinți ascuțiți?

Oaia a dat din cap:

– Cum voi reuși să pasc iarba fragedă? În plus, aș căpăta un aer de certăreață.

– Vrei gheare puternice?

– Ah, nu! Mi-ar veni pofta să le folosesc când nu s-ar cuveni…

– Ai putea injecta venin prin salivă, a continuat răbdător Domnul.

– Nici despre așa ceva nu poate fi vorba. Aș fi urâtă și alungată de toți ca un șarpe.

– Două coarne tari, ce zici de asta?

– Ah, nu! Cine m-ar mai mângâia?

– Dar pentru a te apăra îți trebuie ceva pentru a face rău celui care te atacă…

– A face rău cuiva? Nu, nu pot. Mai degrabă rămân cum sunt…

Am pierdut din vedere faptul că noi, ființele umane, suntem într-un anumit sens ca niște animale mici, fără a avea nici măcar blană sau dinți ascuțiți pentru a ne apăra. Ceea ce ne apără nu este răutatea, ci omenia: capacitatea de a-i iubi pe alții și de a accepta iubirea pe care alții vor să ne-o ofere.

Nu duritatea este aceea care dă căldură nopții, ci blândețea care îi face pe alții să dorească să ne încălzească. Adevărata forță a omului este blândețea sa.