PRINȚUL NEFERICIT

Era un prinț bogat și puternic, iar poporul său era bun și credincios. Și totuși, prințul nu era fericit. Avea un caracter impetuos și nerăbdător: era mereu mânios și adesea chiar aspru.

Într-un an, a declarat război unei țări vecine; la o comandă a sa, trupele s-au năpustit în bătălie, scoțând săbiile din teacă. Au luptat curajos și au obținut o mare victorie, dar nici așa nu au reușit să-l satisfacă pe prinț, care continua să fie nefericit.

Atunci a declarat un alt război. A fost o altă mare victorie. Apoi o alta și încă una. Însă continua să fie trist și chiar și poporul era la fel.

– Ce aveți? striga mergând pe străzi călare pe mărețul său cal de război. De ce această tristețe?

Supușii se înclinau cu respect, dar nimeni nu avea curajul să-i spună adevărul: erau așa de sătui de război, chiar dacă învingeau întotdeauna. Pentru aceasta nu-i răspundeau.

La căderea serii, pe când prințul mergea călare pe câmp, a auzit un sunet ușor, asemenea unei ploițe pe un teren uscat. Prințul s-a oprit să asculte.

S-a uitat în jur și apoi a văzut-o: era o fată care cânta în timp ce lucra în mica ei grădină. Era atât de ocupată să semene, încât nu și-a dat seama de prezența marelui prinț în spatele ei.

La început s-a mâniat pentru că nu a fost observat: un prinț orgolios și puternic ca el trebuia oare să se umilească pentru a atrage atenția tinerei? Dar era ceva în cântecul ei care l-a făcut să aștepte. Puțin după aceea a tușit și și-a frecat picioarele, pentru a se face auzit. Tânăra s-a întors ușor și l-a văzut pe prinț în somptuoasa lui haină de mătase. Prințul a privit-o și, întâlnind privirea ei limpede și delicată, a scăpat de toată mânia pe care o avea față de poporul său tăcut.

Fata s-a ridicat și, cu o plecăciune, i-a oferit prințului un coșuleț de semințe. Pe moment, el s-a simțit ofensat de faptul că unul dintre supușii săi a îndrăznit să-i ofere un dar atât de umil, dar apoi a primit coșulețul. Nu a spus „mulțumesc” și nici nu a zâmbit, ci pur și simplu s-a îndepărtat.

Puternicul prinț era frământat de gânduri, pe când călărea încet spre palat și în acea noapte a dormit cu coșulețul aproape de pernă.

În dimineața următoare s-a trezit cu o senzație de forță și de energie, ca atunci când era gata să lupte. Dar nu era nici un război; nu în acea zi. Prințul avea alte planuri.

– A semăna nu este muncă de prinț, murmura în timp ce lua în mână coșulețul cu semințe. Dar e întotdeauna mai bună decât a lupta împotriva oamenilor neînarmați.

Poporul a rămas stupefiat la vederea prințului care lucra în grădinile palatului. Zi de zi, săptămână de săptămână și lună de lună el a continuat să-și cultive plantele, fără a ține cont de căldură sau de frig.

Apoi, într-o dimineață, a sosit deodată primăvara. Grădina era plină de flori și de parfumuri; albinele zumzăiau și păsările ciripeau, oamenii de pe stradă zâmbeau soarelui. Dar unde era prințul? Lucrase atât de mult pentru a face acea grădină… De ce nu venea să se bucure de ea împreună cu oamenii săi?

Prințul se izolase, strângând în mână o rămurică înflorită. în timp ce o privea, pe obraz îi curgeau lacrimi mari, pentru că nu reușea să înțeleagă cum îi făcea primăvara întotdeauna pe toți așa de fericiți. Pe toți în afară de el.

Nu înțelesese niciodată, dar acest an era diferit: lucrase cu îndârjire pentru a face o grădină frumoasă și voia să cunoască secretul acestei fericiri.

Apoi, ca un murmur, i s-a părut că aude vocea suavă a tinerei, îl îndemna să privească, nu doar cu ochii, ci și cu inima florile și iarba, păsările și cerul, insectele harnice și oamenii râzând. Și, dintr-o dată, prințul le-a văzut cum nu le văzuse niciodată mai înainte. O bucurie imensă i-a umplut inima și a văzut strălucind culorile soarelui și a simțit mirosul îmbătător al florilor. Pentru prima dată s-a simțit cu adevărat fericit și și-a dat seama că își iubește poporul.

 

Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele tău pe tot pământul!” (Ps 8,2).

 

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013