REGELE CARE NU ȘTIA SĂ ASCULTE

Era odată un rege care nu știa să asculte. Când supușii săi i se adresau, îi întrerupea îndată ce deschideau gura și striga:

– Bine, bine, am înțeles! Te cred! Gardienilor, dați-i 1.000 de monede de aur.

Sau:

– Ajunge, ajunge, nu te cred! Gardienilor, alungați-l afară de aici.

Într-un cuvânt, regele era un tip capricios și acționa după pofta sa. Nu voia să știe de ascultare și era bun și generos cu persoanele care greșeau și invers.

Supușii îl știau bine, încercau să înconjoare la mare distanță castelul și sperau cu ardoare să nu aibă niciodată de-a face cu regele.

Dar cei care sufereau mai mult decât alții erau sărmana sa soție și cei doi prințișori, pentru că regele nu numai că nu-i asculta, ci judeca în mod stupid și fără sens tot ceea ce ei spuneau.

Îi critica mereu și nu dădea niciodată atenție cuvintelor lor, nici măcar când le vorbea cu glasul inimii și al iubirii. Dacă, de exemplu, mica prințesă Adelaide se apropia de tatăl ei, regele, pentru a-i arăta desenul făcut la școală, spunând cu timiditate: „Tată, privește aceasta…”, regele o întrerupea cu aer plictisit și bombănea: „Bine, bine, iată o monedă de aur…” Dacă micul prinț Robert îndrăznea să întrebe: „Unde merg cei care mor?”, tatăl îl reducea la tăcere spunând: „Termin-o cu aceste stupidități!”

Într-o zi, regele și regina s-au certat și, în momentul în care femeia susținea motivele sale, regele a împins-o jos de pe tron. Apoi a început să-i explice soției că, dacă îi făcuse rău, era pentru binele ei și că ar fi trebuit să-i mulțumească pentru aceasta.

Regina, profund jignită și indignată, cu oasele frânte și îndurerată, i-a adresat un blestem teribil:

– Ce faci cu cele două urechi, din moment ce nu asculți niciodată pe nimeni? Tu știi numai să spui: bla, bla, bla și încă bla! Aș dori să-ți cadă urechile și să ai două guri!

Magul Cavatorti, rudă îndepărtată a reginei, se afla din întâmplare în preajmă și a auzit blestemul femeii. Îl cunoștea pe rege și știa de ce este capabil. Astfel, înduioșat de soarta tristă a reginei, i-a ascultat dorința.

Magul s-a prezentat la rege și i-a agitat sub nas bagheta noduroasă din lemn de moșmon. Regele, care nu voia niciodată să asculte, a căzut într-un somn adânc și, când s-a trezit, s-a găsit cu două guri identice, una lângă alta, și o ureche minusculă pe frunte, abia asemănătoare cu un neg. Celelalte două urechi zăceau pe pernă ca niște frunze uscate.

La început, regele i-a mulțumit magului pentru acel foarte frumos cadou. Acum putea vorbi mai repede și cu voce tare. Dar foarte curând și-a dat seama că nu mai reușea să stea tăcut. Vorbea, vorbea mereu, fără o clipă de răgaz.

Și în timp ce bea și mânca cu o gură, cu cealaltă continua să vorbească.

Pentru sărmanii supuși lucrurile s-au înrăutățit. Dacă mai înainte nu asculta, acum regele nu făcea altceva decât să vorbească întruna și să-i întrerupă pe alții. Soția, care deja nu suporta o gură a soțului, în fața celei de-a doua nu mai rezista. În plus, acum regele sforăia dublu și noaptea n-o lăsa să închidă un ochi.

Cu trecerea timpului, regele a început să asculte numai cele două glasuri ale sale, iar prietenii și dușmanii au început să-l evite ca pe ciumă. în concluzie, era insuportabil.

Și afacerile de stat s-au deteriorat. Când soseau ambasadorii regatelor vecine cu mesaje de la suveranii lor, regele nu dădea nici cea mai mică atenție cuvintelor lor, ba chiar dacă aceia vorbeau despre „pământ” („terra”) înțelegea „război” („guerra”), dacă spuneau „daruri” („doni”) se gândea la „tunuri” („cannoni”). Astfel, rând pe rând, toți l-au părăsit.

Regele a fost cuprins de o groaznică singurătate și a început să-și dea seama de greșelile sale. S-a hotărât ca din acel moment să țină întotdeauna cont de lecția dură pe care i-o dăduse magul.

Acum ținea gura, ba chiar ambele guri închise și cu mica sa ureche se sforța să asculte mai bine decât atunci când avea două. Mai mult, chiar spera în inima sa că magul avea să se întoarcă cu bagheta sa de moșmon, pentru a-i reda cele două urechi, pe care acum le regreta din toate puterile.

Au trecut anii și regina a început să simtă o mare durere pentru soț. Până și supușii și suveranii regatelor vecine uitaseră ciuda pe care o avuseseră întotdeauna față de el și sperau că va fi iertat.

Dar au trecut câțiva ani până când magul Cavatorti s-a decis să se întoarcă la el.

– Îți recunoști greșelile? l-a întrebat, cu fața mohorâtă.

Regele a dat din cap în semn de aprobare.

– Și ai face orice pentru a avea două urechi și o gură?

Regele era dispus la toate.

Magul a agitat bagheta sa în sens contrar și regele s-a regăsit cu o singură gură și două splendide urechi noi. În loc să reînceapă ca mai înainte, s-a oprit să asculte cântecul păsărilor, muzica vântului, vocile copiilor. Era pentru prima oară când făcea acestea și i s-au înlăcrimat ochii de emoție.

Regina, prințul Robert și prințesa Adelaide l-au îmbrățișat și i-au spus:

– Te iubim.

Regele s-a gândit că nu simțise niciodată nimic mai frumos în toată viața sa, chiar fiind uimit că nu și-a dat seama mai înainte de aceasta.

 

„Acest popor și-a împietrit inima, și-a astupat urechile și-a acoperit ochii, pentru ca ochii lor să nu vadă, urechile lor să nu audă și inima lor să nu înțeleagă” (Is 6,10).

 

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •