ULTIMUL DIN CLASĂ

Când era seminarist, Ioan Maria Vianney, viitorul sfânt paroh de Ars, avea dificultăți enorme cu școala. Nu reușea să înțeleagă nici măcar noțiunile cele mai simple. Superiorii seminarului l-au trimis acasă de mai multe ori. Dar el insista cu încăpățânare. Avea deja 21 de ani și stătea în clasă cu băieți care aveau cu zece ani mai puțin decât el.

Unul dintre aceștia, de 11 ani, a început să-l ajute la studiu.

Ioan Maria Vianney îi era foarte recunoscător micului maestru, dar dificultățile persistau: nu înțelegea, nu-și amintea, se pierdea, se bâlbâia.

Băiatul s-a plâns despre aceasta colegilor de școală. Ioan Maria Vianney a auzit. S-a ridicat din banca sa, a îngenuncheat în fața băiatului și i-a spus:

– Iartă-mă pentru că sunt așa de prost.

Într-un lan de grâu, aproape toate spicele stăteau îndoite spre pământ. Numai unele aveau tulpina foarte dreaptă și fixau cu trufie cerul, trecătorii și însoțitorii lor.

– Noi suntem cele mai bune, țipau înjur. Nu trăim plecându-ne tulpina ca niște sclave. Pe drept, se poate spune că dominăm evenimentele și situația!

Dar vântul, care cunoaște viața mai bine decât toți, a zâmbit disprețuitor:

– Stau drepte, desigur… pentru că sunt goale.

365 de povestioare pentru suflet – Bruno Ferrero. Editura Presa Bună – 2013